vineri, 6 noiembrie 2009

Cardinalul nordic (Cardinalis cardinalis)

Cardinalul nordic (Cardinalis cardinalis) este o pasare cantatoare de talie medie care populeaza cu predilectie America de Nord. Denumirea i se trage de la coloritul rosu aprins al penajului masculului. Cardinalul nordic nu este o specie migratoare pastrandu-si arealul intreaga sa viata, iar perechea pe care si-o formeaza la inceputul primaverii si-o mentine pentru cateva sezoane sau chiar pentru intreaga viata. Taxonomia Regnul: Animalia Increngatura: Chordata Subincrengatura: Vertebrata Clasa: Aves Ordinul: Passeriformes Familia: Cardinalidae Genul: Cardinalis Specia: Cardinalis cardinalis Descrierea Cardinalii nordici sunt pasari cantatoare de talie medie. Masculii sunt de culoare rosu aprins, exceptie facand prezenta unei masti negre de la nivelul fetei. Femelele sunt de culoare maron deschis sau maron-verzui deschis, cu irizatii rosiatice si nu prezinta mastile negre semnalate la mascul, dar anumite zone ale fetei pot prezenta un colorit mai inchis. Atat masculii, cat si femelele prezinta ciocuri conice, groase si de culoare rosu-portocaliu, o coada lunga si o creasta sau un coif caracteristic din pene situat in varful capului. Tineretul prezinta un colorit asemanator celui intalnit la femele, dar au ciocul mai degraba negru-cenusiu decat rosu-portocaliu. Acestia isi schimba penajul in toamna, ajungand la coloritul caracteristic sexului fiecaruia. Membrele posterioare si degetele sunt de culoare cafeniu-roz inchis. In general, culoarea irisului cardinalului nordic este maron. Cardinalul nordic adult poate atinge o greutate corporala in jur de 42-48 g si o lungime corporala de circa 21-23,5 cm. Anvergura aripilor este de 25-31 cm. In general, masculii sunt un pic mai mari decat femelele. Comportamentul Cardinalul nordic nu este o pasare migratoare, fiind un rezident al arealului sau de viata pe tot parcursul anului. Sunt pasari active in timpul zilei, in special in orele de dimineata si de apus. Iarna, majoritatea cardinalilor nordici se aduna in stoluri si se adapostesc impreuna, cuibarindu-se unul intr-altul. In timpul sezonului de imperechere, ei sunt destul de teritoriali. Pentru a comunica, cardinalii nordici, in principal, fac uz de vocalize si diferite manifestari. Atat masculul, cat si femela de cardinal nordic canta. Trilurile lor sunt joase si melodioase. Aceste triluri sunt utilizate pentru a-si apara teritoriile si pentru a-si curta partenerii. De asemenea, masculul si femela de cardinal nordic utilizeaza ciripitul ca modalitate de legatura sau pentru a-si alarma confratii. Naparlirea cardinalului nordic se produce la sfarsitul verii si toamna. Habitatul Cardinalii nordici sunt originari din America de Nord. Ei pot fi regasiti de-a lungul estului si centrului Americii de Nord din sudul Canadei pana in unele regiuni ale Mexicului si ale Americii Centrale. Ei au reusit sa fie introdusi cu succes si in California, Hawaii si Bermuda. Cardinalii nordici si-au extins arealul considerabil incepand de la inceputul anilor 1800 profitand de climatele moderate, asezarile omenesti si de disponibilitatea suplimentelor de hrana oferite de diferitele persoane dispuse sa-i hraneasca. Cardinalii nordici au o preferinta pentru lizierele padurilor, gardurile vii si zonele cu vegetatie din jurul asezarilor umane, dar prefera sa-si construiasca cuiburile in hatisuri sau in cranguri. Hranirea Aproximativ 90% din dieta cardinalului nordic consta in semintele diferitelor buruieni, cereale, insecte, fructe si seminte de floarea-soarelui. Ei prefera semintele care sunt usor de decorticat, dar sunt mai putin selectivi in timpul iernii cand hrana este si asa greu de gasit. De asemenea, cardinalii nordici consuma anumite insecte si isi hranesc puii aproape exclusiv cu insecte. Aspecte particulare Sexarea cardinalului nordic - Masculii sunt mai mari si sunt mai viu colorati. - Masculul adult are penajul rosu stralucitor, mai mat pe spate si pe aripi, negru in jurul bazei ciocului si ciocul rosu. - Femela are creasta, aripile si coada rosiatice, partea superioara a corpului gri-maroniu si partea ventrala bej, culoarea pielii. La femela, ciocul este de asemenea de culoare rosie. Viata reproducatoare - Cardinalul nordic coloceste, in general, de doua ori pe an, o data in jurul lunii martie si a doua oara la sfarsitul lunii mai pana in iulie. Al doilea cuib este adesea parazitat de catre graurii cu capul maron. Cuiburile sunt construite de femela in vita de vie deasa, printre nuielele arbustilor sau tufelor si printre ramurelele dese ale copacilor mici. - Sezonul de imperechere se produce in martie-septembrie. - Femela de cardinal nordic cloceste per sezon in medie 3 oua de culoare alba sau verzui, incubatia (clocirea) durand in jur de 11-13 zile. Incubatia este initiata dupa depunerea ultimului ou si este asigurata numai de catre femela. Pe toata perioada in care femela cloceste ouale, masculul este cel care-i aduce mancare la cuib. Puii eclozionati se imbraca complet cu pene in circa 7-13 zile, in functie de conditiile climatice, sursele de hrana si precocitatea fiecarui individ in parte. Puii sunt hraniti cu insecte de catre ambii parinti si tot acestia se ingrijesc de curatarea cuiburilor de materiile fecale. - Puii sunt apti sa-si poarte singuri de grija si sa se descurce la circa 25-56 zile de la eclozionare. - Maturitatea sexuala, atat la mascul, cat si la femela este atinsa in jurul varstei de 1 an. - Cardinalii nordici sunt monogami, desi poligamia a fost uneori semnalata. Formarea perechilor are loc la inceputul primaverii si este initiata de o multitudine de manifestari. Masculul initiaza multiple actiuni pentru a atrage femela, curtand-o si punandu-i la dispozitie diferite alimente. Perechile formate pentru imperechere raman impreuna pe tot parcursul anului si pot trai impreuna pentru cateva sezoane sau chiar pentru intreaga viata. Speranta medie de viata a cardinalului nordic este de 13-16 ani in libertate.

joi, 5 noiembrie 2009

Caprioara (Capreolus capreolus)

Caprioara are o arie de raspandire destul de extinsa, fiind regasita in zonele temperate ale Europei si Asiei. Caprioara este un animal care se adapteaza foarte usor, motiv pentru care este intalnit intr-o multitudine de habitate. Prefera zonele impadurite, cu multa vegetatie. In Romania, o veti intalni de la ses pana in padurile subcarpatice. Aspectul exterior si dimensiunile Caprioara (Capreolus capreolus) este cea mai mica specie de capre salbatice originare din Europa. Masculii au tendinta de a fi mai mari si mai robusti, in comparatie cu femelele. Masculul poarta denumirea de caprior, iar femela de caprioara sau ciuta. Blana este diferita functie de sezon. Iarna, blana este mai deasa, mai lunga, dand animalului un aspect ciufulit, neingrijit, avand culoare cenusie sau maro-cenusiu. In timpul lunilor de vara, blana este mai scurta si mai rara, avand culoare maro sau castaniu aprins. Blana de iarna incepe sa creasca la inceputul lunii septembrie si este schimbata in aprilie-mai. In timpul lunilor de iarna, blana de la nivelul fetei posterioare a crupei este de culoare alba, usor sesizabila. In timpul lunilor de vara acest semn este mai putin sesizabil. Coada este foarte scurta, de cativa centimetri lungime. Capul este mic, mai mult lung decat lat. Botul, in general, este de aceeasi culoare ca restul corpului, dar nasul este intotdeauna de culoare neagra. Adesea prezinta diferite pete de culoare alba pe obraji si in partea superioara a gatului. Urechile sunt mari, ovale, fiind conturate cu par de culoare neagra, iar interiorul este captusit cu par moale, de culoare alba. Numai masculii prezinta coarne, care le cad in octombrie-noiembrie, dar le cresc din nou, pana vara, in perioada de rut. Coarnele au, in medie, o lungime de 30 cm. In general, coarnele prezinta pana la 6 varfuri la capriorii adulti, in timp ce la cei tineri, numarul este mai redus. Rozetele bazale sunt bine-definite. Coarnele sunt utilizate de masculi in disputele pentru femele din timpul perioadei de imperechere. Picioarele sunt suple si prevazute cu copite inguste si scurte ale caror degete laterale sunt bine dezvoltate. Lungimea corpului este de 95-135 cm. Inaltimea la greaban este de 63-67 cm. Greutatea corporala este de 18-29 kg. Comportamentul In comparatie cu alte subspecii de capre salbatice, caprioara este, de obicei, un animal solitar. Caprioarele, in general, traiesc singure sau in grupuri mici alcatuite dintr-o femela si puii acesteia. Teritoriul lor este destul de mic, de circa 1 km2. Caprioarele se hranesc cu predilectie dimineata sau seara tarziu, odihnindu-se in restul zilei. Caprioarele se organireaza in turme alcatuite din 20-40 de membri, numai iarna. Habitatul si aria de raspandire Caprioara are o arie de raspandire destul de extinsa, fiind regasita in zonele temperate ale Europei si Asiei. Caprioara este un animal care se adapteaza foarte usor, motiv pentru care este intalnit intr-o multitudine de habitate. Prefera zonele impadurite, cu multa vegetatie. In Romania, o veti intalni de la ses pana in padurile subcarpatice. Hranirea Caprioara nu este foarte pretentioasa, dar prefera vegetalele bogate in apa. Consuma cu placere ramuri tinere, muguri, frunzele diferitilor arbori si arbusti, scoarta de copac, lucerna, etc. Se va hrani, de asemenea, cu recolta terenurilor agricole si daca va avea posibilitatea va intra in livezile de pomi fructiferi, delectandu-se cu frunzele si fructele acestora. Toamna, caprioarele prefera alimentele concentrate (seminte, fructe). Aspecte particulare Caprioara naparleste de doua ori pe an, primavara si toamna. Frecvent, intre masculi apar dispute pentru teritoriu si pentru femele, in perioada de rut. Viata reproducatoare - Maturitatea sexuala a masculilor se produce pana la sfarsitul primului an de viata, dar nu sunt apti pentru imperechere pana la varsta de 3 ani. - Femela este apta pentru imperechere la varsta de 14 luni si este monoestrica. - Estrul (perioada de calduri) dureaza circa 36 ore. - Perioada de imperechere (de rut) are loc in fiecare vara, in iunie-august; desi se imperecheaza la inceputul verii, beneficiaza de un procedeu special, care le permite sa nasca, primavara, intr-o perioada optima. Acest procedeu poarta denumirea de implantare intarziata. - Gestatia dureaza circa 300 de zile, dand nastere, in general, unui singur pui, si mai rar, la 2 pui/fatare, care prezinta ochii deschisi si sunt complet acoperiti cu par. - Fatarea are loc in mai-iunie. Iezii prezinta de-a lungul laturilor corpului un sir de pete albe, care le asigura camuflarea in iarba inalta. Acest desen se estompeaza la varsta de aproximativ 2 luni. - Puii cresc rapid putand fi intarcati la varsta de 2-3 luni si raman alaturi de mama pana aceasta da nastere altei generatii, anul urmator. Speranta medie de viata a caprioarei este de circa 8 ani, cu o maxima de 14-16 ani.

Capra neagra (Rupicapra rupicapra)

Capra neagra (Rupicapra rupicapra), o adevarata mandrie a tarii noastre, salasluieste pe crestele alpine greu accesibile chiar si celor mai experimentati alpinisti. Mamifer erbivor prin excelenta, capra neagra isi face rareori simtita prezenta. Trebuie sa te consideri nocoros daca ai avut vreodata ocazia sa-i distingi silueta pe vreunul din piscurile din Carpati. In timpul lunilor de vara, carduri de capre negre cutreiera pajistile alpine de la altitudini de peste 1800 metrii. Odata cu sosirea iernii, capra neagra coboara la altitudini mai mici (sub 1100 metrii), unde se poate adaposti in padurile montane, dar va ramane aproape de pantele stancoase ale muntilor. Aspectul exterior si dimensiunile Capra neagra este mamifer cu aspectul exterior similar caprei, dar apartine unui gen propriu si este mai strans inrudita cu goralul (antilopa indiana) decat cu caprinele. Caprele negre sunt animale cu trasaturi distinctive. Blana de vara a caprei negre, scurta si moale, este aproape in totalitate de culoare maro-roscat, in timp ce iarna, ea devine maro-ciocolatie si este fomata din fire de par de protectie, groase si lungi de 10-20 cm, ce acopera un strat profund, de puf, dens. Regiunile ventrale ale corpului (abdomenul, fata interna ale membrelor, pieptul) sunt mai deschise la culoare. Coama de culoare inchisa si formata din peri lungi pleaca de la ceafa prelungindu-se pe linia spinarii si terminandu-se la coada. Picioarele sunt, in general, de culoare mai inchisa. Maxilarele, obrajii si partea superioara a nasului caprei negre sunt alb imaculat. De la nivelul ochilor spre bot, se sesizeaza o dunga neagra. Cornele negre si ascutite sunt prezente la ambele sexe, ridicandu-se vertical din varful capului si arcuindu-se spre spate in treimea lor superioara. La masculi, coarnele sunt mult mai goase si mai arcuite in comparatie cu femelele. Coarnele caprelor negre pot atinge o lungime de pana la 32 cm. Capra neagra prezinta o lungime a corpului in jur de 110-130 cm si o inaltime la nivelul greabanului de circa 70-85 cm. Lungimea cozii poate ajunge pana la 10-15 cm. Greutatea corporala a unei capre negre poate atinge 15-60 kg. Comportamentul Capra neagra, sfioasa si sperioasa, isi face rareori simtita prezenta. Trebuie sa te consideri nocoros daca ai avut vreodata ocazia sa-i distingi silueta pe vreunul din piscurile din Carpati. Animal diurn, capra neagra isi desfasoara majoritatea activitatilor in timpul zilei, retragandu-se la asfintit in locuri greu accesibile pentru pradatori. Ca si in cazul altor vietuitoare, in comunitatile de capre negre se stabileste o ierarhie. Femelele si tineretul alcatuiesc turme de 5-30 indivizi numite ciopoare, in timp ce masculii adulti sunt solitari. Tinerii masculi raman alaturi de grupul format in jurul mamei pana la varsta de 2-3 ani, urmand ca mai apoi sa traiasca nomadic pana se maturizeaza complet in jurul varstei de 8-9 ani, cand devin atasati de un teritoriu propriu. Semnalele de alarma sunt reprezentate de suieraturi, sforaituri si batai din picioare. In timpul rutului de toamna (jumatatea lui octombrie-decembrie), masculii reproduc un mormait sau un grohait, pentru a-si delimita domeniul. Masculii adversari se izbesc cu coarnele, se haituiesc unul pe altul pentru a decide cine castiga accesul la femele. Masculii in perioada de rut isi desemneaza teritorii, pe care si le marcheaza cu substante odorante eliminate de o glanda situata inapoia coarnelor lor. Habitatul si aria de raspandire Capra neagra este regasita cu predilectie in regiunile stancoase si pe pajistile alpine din Europa, in special, in Carpati (Retezat, Parang, Fagaras, Bucegi), Pirinei si Alpi, si din Asia Mica. In timpul lunilor de vara, carduri de capre negre cutreiera pajistile alpine de la altitudini de peste 1800 metri, delimitandu-si domenii de pana la 74 hectare. Odata cu apropierea iernii, caprele negre migreaza la altitudini mai joase, unde se pot adaposti in regiunile impadurite, ramanand cu toate acestea in apropierea pantelor stancoase. Cand sunt in pericol sau sunt avertizate de alti semeni, caprele negre se retrag cu repeziciune in locurile cel mai putin accesibile, executand salturi de pana la 2 metri inaltime si 6 metri lungime. Extrem de sprintene si rezistente, caprele negre pot calatori pana la 50 km/ora pe terenurile abrupte sau accidentate. Hranirea Capra neagra se hraneste cu diferite ierburi, lucerna, licheni, muschi, foioase si lastari. Caprele negre pot consuma o multitudine de plante care sunt otravitoare pentru om, cum ar fi tisa, degetelul rosu si matraguna, dar evita urzicile si feriga. Aspecte particulare Viata reproducatoare  maturitatea sexuala este atinsa diferit in functie de sex, masculii la 3 ½-4 ani, iar femelele la circa 2 ½ ani;  la capra neagra, perioada de gestatie este de 170 zile (circa 6 luni);  de regula, femela da nastere unui singur pui si mai rar, la 2-3;  nasterea puilor are loc de cele mai multe ori primavara tarziu, in lunile mai-iunie, iar majoritatea iezilor nou-nascuti isi pot urma mama, imediat dupa fatare;  daca mama este ucisa, alte femele ii iau locul, ingrijand iezii;  intarcarea iezilor se face dupa 6 luni. Determinarea varstei la capra neagra  ca si in cazul oilor, dintii caprei negre se schimba odata cu inaintarea in varsta;  dintii cresc intr-un anumit ritm, aspect pe baza caruia se poate estima varsta exemplarului examinat;  dantura se uzeaza odata cu imbatranirea animalului;  coarnele caprei negre cresc in lunile de vara in fiecare an. In perioada de iarna, coarnele nu mai cresc, ceea ce induce formarea inelelor de corn, evidente si definitive. Prin numararea inelelor formate pe coarne, este posibila estimarea varstei animalului. Bineinteles, ca aceste metode sunt greu de aplicat pe teren chiar si pentru cei experimentati. Coarnele cresc intr-un anumit ritm si urmaresc un anumit model, pe segmente, ramanand pe toata durata vietii animalului, neaparand fenomenul de inlocuire ca in cazul altor cornute. Dezvoltarea segmentelor celor mai mari se produce in primii 1-4 ani de viata ai caprei negre, urmand ca apoi sa apara segmente mai mici. Prin numararea segmentelor de dimensiuni mari si apoi a inelelor se poate determina varsta aproximativa a exemplarului. Sexarea caprelor negre  Una dintre modalitati este examinarea coarnelor. La masculi, coarnele sunt mult mai arcuite si mai lungi decat la femele. Totusi, aceasta metoda este greu de aplicat in teren, in special daca acest lucru este facut de o persoana fara experienta si exista cativa indivizi pentru a fi comparati. Poate exista, de asemenea, o variatie considerabila a acestei caracteristici facand ca identificarea corecta numai pe baza aspectului coarnelor sa fie dificila.  O alta metoda care se poate aplica in teren este examinarea marimii grupului. Grupurile mari de capre negre sunt apoape sigur formate din femele, in timp ce exemplarele solitare sau grupurile de 2-3 exemplare sunt cel mai probabil masculi. Femelele sunt mai mici si mai slabe decat masculii. Inca o data, si aceasta metoda este dificil de aplicat in teren, mai ales daca sunt cateva exemplare care pot fi comparate. Speranta de viata la capra neagra este de 14-22 ani, dar s-au intalnit si exemplare mult mai longevive.

marți, 3 noiembrie 2009

Gorila de munte (Gorilla beringei beringei)

Gorila de munte (Gorilla beringei beringei) este una dintre cele doua subspecii de gorila estica, cea de-a doua fiind gorila de campie (Gorilla beringei graueri). In lume, exista doua populatii de gorile de munte. Una este intalnita in muntii vulcanici Virunga din Africa Centrala, in interiorul a 3 parcuri nationale: Mgahinga, in sud-vestul Ugandei, Vulcanii, in nord-vestul Rwandei si Virunga, in estul Republicii Democratice Congo. Cealalta populatie este intalnita in Parcul National Impenetrable Bwindi din Uganda. Unii biologi sunt de parere ca populatia Bwindi din Uganda ar fi o a treia subspecie a gorilei estice, desi nicio descriere a acesteia nu a fost pana in prezent finalizata. Gorila de munte are parul, maxilarele si dintii mai lungi decat subspecia de campie, dar brate usor mai scurte. Masculul cu spinare argintie de gorila de munte isi capata nuanta lui argintie caracteristica la varsta de aproximativ 13 ani, atunci cand devine adult. Poate parea suprinzator ca aceste mamifere atat de mari si de puternice precum gorilele de munte sunt in principal erbivore (vegetariene), consumand o larga varietate de plante si frunze. Ele consuma un numar suprinzator de 142 de specii diferite de plante, incluzand bambusul, telina salbatica, maracinii, urzicile, sanzienele si anumite fructe. Gorilele de munte rareori trebuie sa consume apa avand in vedere ca dieta lor este atat de bogata in plante suculente, din care ele isi pot extrage suficienta apa. Gorila de munte ID Lungimea (inaltimea): 150-185 cm Greutatea: 70-220 kg Caracteristica: cea mai mare primata din lume Maturitatea sexuala: 10-15 ani (mai tarziu la masculi) Ciclul estral: 28 zile Perioada de gestatie: 8,5 luni Numar de pui/fatare: 1 Varsta intarcarii: 3-4 ani Speranta de viata: 40-50 ani (in salbaticie) Descoperirea In 1847, medicul si misionarul american Thomas Staughton Savage descria pentru prima data gorila vestica (pe care o denumise Troglodytes gorilla). Numele deriva de la o traducere in limba greaca a cuvantului Gorillai („trib de femei paroase”), descris de Hanno Navigatorul, un explorator cartaginez care a intreprins o calatorie (in jurul anului 480 i.Hr.) in jurul coastei Africii de Vest. Exista numeroase dezbateri academice daca „femeile paroase” pe care acesta le-a descris sunt ceea ce stim noi astazi ca gorile. In octombrie 1902, capitanul Robert von Beringe (1865-1940) a impuscat doua primate mari in timpul unei expeditii intreprinse pentru a stabili granitele Africii de Est germanice (colonie germana din Africa de Est). Una dintre primate a fost recuperata si trimisa la Muzeul Zoologic din Berlin, unde profesorul Paul Matschie (1861-1926) a clasificat animalul drept o noua forma de gorila si l-a denumit Gorilla beringei, dupa cel care l-a descoperit. In 1925, Carl Akeley, un taxidermist de la Muzeul American de Istorie Naturala care si-a dorit sa studieze gorilele, l-a convins pe Albert I al Belgiei sa infiinteze Parcul National Albert pentru a proteja animalele din muntii Virunga. George Schaller si-a inceput observatii extinse pe 20 de luni asupra gorilele de munte in 1959, publicand ulterior doua carti: „Gorila de munte” si „Anul gorilei”. Inainte de cercetarea sa care descria modul de organizare sociala, istoricul vietii si ecologia, se cunosteau foarte putine date cu privire la viata gorilei de munte. Dupa Schaller, in 1967, Dian Fossey si-a inceput ceea ce urma sa devina un studiu extins pe o durata de 13 ani. Fossey a facut noi observatii, a completat primul recensamant si a stabilit practicile de conservare activa, cum ar fi patrulele anti-braconaj. Digit Fund, pe care Dian Fossey l-a initiat, i-a continuat activitatea si a fost ulterior redenumit Dian Fossey Gorilla Fund International. Fondul Centrului de Cercetare Karisoke monitorizeaza si protejeaza gorilele de munte din lantul montan Virunga. Un recensamant din 2004 indica o populatie de 380 de exemplare, majoritatea dintre ele fiind prezente in sectorul Karisoke, si o crestere semnificativa de la momentul ultimei numaratori a Dian Fossey. In aprilie 2007, s-a anuntat ca un recensamant al gorilelor de munte din Parcul National Impenetrable Bwindi din Uganda a inregistrat o crestere cu 6% a populatiei de la recensamantul din 2002. Taxonomia Regnul: Animalia Increngatura: Chordata Subincrengatura: Vertebrata Clasa: Mammalia Ordinul: Primates Subordinul: Haplorrhini Familia: Hominidae Genul: Gorilla Specia: Gorilla beringei (gorila estica) Subspecia: Gorilla beringei beringei (Matschie, 1914) Numele „beringei” a fost atribuit pentru prima data de catre Paul Matschie, un taxonomist de mamifere care lucra la Muzeul Zoologic al Universitatii Humboldt din Berlin, in 1903. El descria o noua specie de gorile care populau lantul muntos vulcanic Kirunga (Virunga). Infatisarea Gorilele de munte au corpuri robuste cu torace late, brate lungi si musculoase, picioare scurte, capete masive, iar masculii sunt dotati cu canini mari si ascutiti. Mainile gorilei cu prevazute cu palme late, iar labele de la picioare sunt dotate cu degete groase. Gorilele de munte au capete masive – mai ales masculii, ale caror cranii au o creasta proeminenta, conferindu-le capetelor lor o forma mai conica. Aceste creste ancoreaza puternicii muschi maseteri, care se ataseaza de mandibula. Femelele adulte, de asemenea, prezinta aceste creste, dar la acestea sunt mai putin proeminente. Caracteristicile faciale cum ar fi ridurile din jurul nasului – denumite amprente faciale – sunt unice fiecarui individ si sunt adesea utilizate de cercetatori pentru identificare. Blana gorilei de munte este lunga si matasoasa, variind ca si colorit de la negru-albastrui pana la cenusiu-maroniu si ii confera posibilitatea de a putea trai in climate reci sau calde. Masculii maturi dezvolta pe spatele lor o pata mare de blana de culoare argintie sau cenusie, dandu-le numele de spinarile argintii. Parul de pe spatele lor este mai scurt decat cel de pe majoritatea celorlalte parti ale corpului, iar parul de pe brate este deosebit de lung. De asemenea, masculii poseda glande apocrine la nivelul subraturilor lor care emana un miros puternic atunci cand animalul este stresat. Gorilele de munte se deosebesc de alte gorile prin faptul ca au parul mai lung, maxilarele si dintii mai voluminosi, nasurile mai mici si brate mai scurte. Gorilele sunt cele mai mari primate, cu lungimi medii ale corpului de 150 cm la femele si de 185 cm la masculi. Masculii prezinta anvergura bratelor de 2,25 m. Acestea sunt extrem de dimorfice din punct de vedere sexual, femelele cantarind 70-114 kg si masculii intre 204 si 227 kg. Cel mai inalt „spinare argintie” inregistrat a fost un individ de 1,94 m impuscat in Alimbongo, nordul Kivu in mai 1938, iar cel mai greu era un mascul adult de 1,83 m impuscat in Ambam, Cemerun, care cantarea in jur de 266 kg. Biologia Gorilele se pot catara in arbori, dar sunt, de obicei, intalnite la sol in comunitati formate din pana la 30 de indivizi. Gorilele de munte traiesc in grupuri familiale coezive si stabile, conduse de un mascul dominant cu spinarea argintie. Aceste comunitati sunt formate dintr-un mascul dominant, mai in varsta, alti masculi tineri, cateva femele si puii acestora. Liderul sau masculul dominant organizeaza activitati colective cum ar fi hranirea, organizarea culcusurilor pentru odihna si deplasarea in domeniul grupului (2-40 km2). Nu exista un sezon clar de reproducere, iar femelele dau nastere numai o singura data la fiecare 3-4 ani datorita perioadei de gestatie de 8,5 luni si a unei perioade lungi de ingrijire parentala. Gorilele nou-nascute cantaresc in jur de 2 kg si au pielea roz-cenusie si se pot deplasa in pozitie patrupedala dupa 9 saptamani; acestea nu sunt complet intarcate pana la varsta de 3,5 ani. Imediat dupa nastere, singurul lucru de care sunt capabili este acela de a se agata de blana lunga a mamei lor. Puii se vor deplasa pe spinarea mamelor lor incepand de la varsta de 4 luni si pe parcursul primilor 2-3 ani din vietile lor. Masculii isi apara femelele si progeniturile acestora folosindu-se de corpurile lor masive in manifestari intimidante care implica lovituri in piept si atacuri. De la varsta de 3 ani pana in jur de 6 ani, gorilele tinere au comportamentul copiilor. Cea mai mare parte din zi si-o petrec jucandu-se, catarandu-se in arbori, fugarindu-se unul pe celalalt si balansandu-se de pe o creanga pe alta. Gorilele de munte sunt omivore, avand o dieta bazata in mare pe frunzis (folivore). Materialele vegetale contin celuloza, care este nedigerabila pentru multe dintre animalele care nu sunt erbivore. In ceea ce priveste digestia, animalele erbivore care nu rumega (isi remesteca hrana ca etapa a procesului lor de digestie) se bazeaza exclusiv pe flora microbiana (bacteriile microscopice) care traieste la nivelul colonului lor. Functia acestei flore microbiene este de a descompune celuloza vegetala nedigerabila si de a o transforma in carbohidrati digerabili valorosi prin procesul de fermentatie. Intrucat frunzisul este mai abundent decat fructele, ele au domenii mai mici decat cele ale gorilelor vestice. In padurile dese din centrul si vestul Africii, aceste comunitati de gorile gasesc surse de hrana din belsug. Ele consuma radacini, muguri, fructe, telina salbatica, scoarta de copac si pasta de lemn. Gorilele de munte sunt diurne, dar cel mai frecvent pornesc in cautarea hranei dimineata si dupa-amiaza tarziu. Odata cu lasarea noptii, ele isi construiesc culcusuri prin tasarea vegetatiei, de obicei, la sol. Ierarhia de varsta se stabileste astfel: sugari de la nastere pana la varsta de 3 ani, tineri intre 3-6 ani, subadulti intre 6-8 ani si adulti peste varsta de 8 ani. „Spinarile negre” sunt masculii imaturi din punct de vedere sexual cu varste cuprinse intre 8 ani si pana cand le apare saua argintie si caninii mari de maturitate. Dentitia Formula dentara a dentitiei de lapte: i 2/2, c 1/1, p 2/2 = 20 Formula dentara a dentitiei permanente: I 2/2, C 1/1, P 2/2, M 3/3 = 32 Comportamentul Gorilele de munte sunt in primul rand terestre si patrupede. Chiar daca acestea se vor catara in pomii fructiferi, daca ramurile acestora le pot sustine greutatile, gorilele de munte pot sa alerge in pozitie bipeda pana la 6 m lungime. Gorilele de munte sunt extrem de sociabile. Principala unitate sociala este formata dintr-un mascul cu un harem de femele cu puii lor. Aceste grupuri nu sunt teritoriale (masculii-afla aparandu-si membrii grupului mai degraba decat teritoriu), dar conflictele grave intre grupuri pot avea loc atunci cand grupurile se intalnesc intre ele si in special in cazul in care un mascul solitar intra in contact cu grupul. Masculul dominant al unui grup este masiv in comparatie cu ceilalti membrii care se supun acestuia. In cazul populatiei de gorile de munte din muntii vulcanici Virunga, durata medie a „mandatului” unui mascul dominant este de 4,7 ani. Un grup tipic consta din: o spinare argintie, care este liderul necontestat al grupului, 1-2 spinari negre, care sunt pe post de santinele, 3-4 femele mature din punct de vedere sexual, care sunt legate de obicei de spinarea argintie dominanta pe viata si 3-6 tineri si sugari. Daca o mama moare sau paraseste grupul, masculul alfa este cel care, de obicei, poarta de grija progeniturilor abandonate, chiar permitandu-le acestora sa doarma in culcusul sau. Spinarile argintii cu experienta sunt capabili sa inlature capcanele braconierilor de la maninile si picioarele membrilor grupului lor. Atunci cand masculul dominant moare sau este ucis de boala, accident sau braconieri, grupul familial poate fi grav perturbat. Cu exceptia cazului in care masculul dominant lasa in urma sa un descendent mascul capabil sa-i preia pozitia, grupul fie se va imparti, fie va fi preluat in totalitate de catre un mascul independent. Atunci cand o noua spinare argintie preia controlul asupra unui grup familial, acesta poate ucide toti sugarii spinarii argintii defuncte. Aceasta practica de pruncucidere este o strategie eficienta de reproducere, in masura in care femelele recent achizitionate sunt apoi capabile sa dea nastere puilor noului mascul. Pruncuciderea nu a fost observata in grupurile stabile. Femelele se muta din grupul lor natal (de origine) intr-un nou grup inainte de reproducere. Acest lucru se produce in general in jurul varstei de 8 ani. Adesea, ele se alatura unui mascul solitar si pun bazele unui nou grup, mai degraba decat sa se alature unui grup deja format si sa fie o femela de un rang mai mic. Masculii, adesea, parasesc grupul natal in jurul varstei de 11 ani. Cu toate acestea, masculii nu se pot alatura unui grup deja format, astfel ca acestia isi vor petrece mare parte din timp ca indivizi solitari pana in momentul in care pot cuceri femele si-si intemeiaza un grup propriu in jurul varstei de 15 ani sau mai tarziu. Toaletarea, adesea, are loc intre femele si masculi sau intre femele. Toaletarea reciproca consolideaza legaturile sociale si ajuta la mentinerea parului lipsit de mizerii si paraziti. Aceasta nu este la fel de frecvent intalnita printre gorile in comparatie cu alte primate, desi femelele isi toaleteaza puii cu regularitate. Gorilele tinere se joaca mai des si sunt mai arboricole decat adultii de talie mare. Jocul le ajuta sa invete cum sa comunice si sa se comporte in cadrul grupului. Activitatile sunt reprezentate de lupte, urmariri si tumbe. Gorilele isi petrec aproximativ 30% din zi hranindu-se, 30% calatorind si 40% odihnindu-se. Ele isi fac culcusuri in fiecare seara in care sa poata dormi si sa se poata odihni in arbori, pe pantele abrupte sau mai ales pe pamant. Perioada de odihna de la pranz este un moment important pentru stabilirea si consolidarea relatiilor in cadrul unui grup. Gorilele de munte traiesc mai mult la sol decat oricare alta specie de primate non-umana. Le este frica de apa si vor traversa cursurile de apa numai daca pot face acest lucru fara sa se ude (de exemplu, trecand peste bustenii cazuti). Biologul Dian Fossey a observat si notat aversiunea evidenta a gorilei de munte fata de ploaie. De asemenea, din motive necunoscute, gorilele de munte care au fost studiate par a avea o fobie naturala fata de anumite reptile. Puii, al caror comportament natural este acela de a urmari tot ce misca, vor face o exceptie atunci cand vine vorba de cameleoni si omizi. Gorilele sunt patrupedale, deplasandu-se pe articulatiile carpo-metacarpo-falagiene ale membrelor lor anterioare si pe talpile membrelor lor posterioare, sprijinandu-si greutatea corporala pe fata ventrala a degetelor lor curbate mai degraba decat pe palmele lor (spre deosebire de speciile Bonobo si urangutani). Fenomenele grave de agresivitate sunt rar intalnite in grupurile stabile, dar atunci cand doua grupuri de gorile de munte se intalnesc, cele doua spinari argintii, uneori, se pot angaja in confruntari pe viata si pe moarte, folosindu-se de caninii lor pentru a cauza leziuni profunde si extinse. Intregul episod are 9 acte: 1) „huiduieli” progresive si din ce in ce mai frecvente; 2) hranirea simbolica; 3) ridicarea in pozitie bipeda; 4) ravasirea vegetatiei; 5) lovirea in piept cu mainile facute cupe; 6) lovirea cu unul dintre picioare; 7) alergarea dintr-o parte in alta, din pozitie bipeda in pozitie patrupedala; 8) lovirea si sfasierea vegetatiei, si 9) lovirea puternica a pamantului cu palmele, incheind manifestarea. Comunicarea si perceptia Toate primatele au modalitati complexe de comunicare. Gorilele sunt cunoscute pentru faptul ca folosesc vocalize pentru a comunica intre ele. In special masculii dominanti sunt capabili sa reproduca o gama diversa de vocalize de la racnete, mugete, la strigate si „latraturi” cu scopul de a-si descuraja competitorii si pradatorii. Acestia se aseaza pe membrele din spate si-si lovesc piepturile masive, care contin saci de aer pentru a produce un zgomot intimidant surd ca o bufnitura. Zgomotele clasificate ca mormaieli si latraturi sunt auzite cel mai frecvent atunci cand aceste animale calatoresc si au rolul de a indica locul in care se afla membrii grupului. Acestea pot fi, de asemenea, utilizate in timpul interactiunilor sociale, atunci cand se solicita disciplina. Semnalele de alarma sau de avertizare de tipul tipetelor si ragetelor sunt produse adesea de catre spinarile argintii. Eructatiile puternice si profunde sugereaza multumirea si sunt auzite frecvent in timpul hranirii si perioadelor de odihna. Comunicarea tactila, sub forma toaletarii, jocului si contactului sexual, este prezenta de asemenea. Masculii emit un miros puternic atunci cand sunt stresati, miros care pare sa functioneze ca un tip de comunicare chimica. In plus fata de acestea, gorilele se folosesc de pozitiile corpului si expresiile faciale, precum si de alte semnale vizuale pentru a comunica una cu cealalta. Arealul geografic si habitatul Gorilele de munte sunt intalnite in regiunea vulcanilor Virunga care despart Republica Democratica Congo (fosta Zair) de Rwanda si Uganda si in Parcul National Bwindi Impenetrable din sud-vestul Ugandei. Populatia din regiunea vulcanilor Virunga a fost estimata la 380 de indivizi in 2003, in timp ce cea din parcul national totaliza un numar de doar 300 de indivizi in 2006. Gorilele de munte populeaza padurea montana umbroasa a lantului muntos Virunga, la altitudini cuprinse intre 1.160 si 4.100 m. Ocazional, migreaza pe pajistile afro-alpine (altitudine de 4.000 m) unde temperaturile sunt sub 00C in timpul noptii si exista putine surse de hrana adecvate. Populatia Bwindi are tendinta de a trai la altitudini mai joase, la temperaturi mai calde si sunt mai arboricole decat gorilele Virunga. Majoritatea exemplarelor de gorila de munte sunt intalnite pe pantele unuia dintre cei trei vulcani latenti: Karisimbi, Mikeno si Visoke. Vegetatia este foarte bogata la baza muntilor, devenind mai razleata la altitudini mai mari, iar padurile in care gorilele de munte traiesc sunt adesea intunecate, cetoase si racoroase. Suprafata de habitat ocupata de gorila de munte in muntii Virunga este de aproximativ 450 km2, iar in Parcul National Bwindi, gorilele ocupa o suprafata de circa 215 km2. Un studiu al lui Vedder (1984) intreprins la Parcul National Vulcanii din Rwanda a indicat ca, in cadrul fiecarui sezon dietetic (octombrie-noiembrie si decembrie-septembrie), gorilele au raspuns la diminuarea abundentei surselor de hrana prin extinderea domeniilor lor si calatorind mai mult, precum si prin modificarea dietei lor. Masculii solitari de gorile de munte calatoresc mai mult si-si extind arealele, astfel incat domeniile de viata ale gorilelor de munte, de obicei, se suprapun pe suprafete mari. Sursele de hrana si competitia pentru imperechere dintre masculi influenteaza utilizarea domeniului, alegerea si marimea acestuia. Alimentatia Gorilele de munte, ocazional, consuma nevertebrate, dar sunt in principal folivore. Ele consuma radacini, frunze, tulpini, seva ierburilor, vita de vie, arbusti si bambus. Dieta lor este completata cu cantitati mici de scoarta de copac, lemn, radacini, flori, fructe, ciuperci, epiteliul detasat de pe radacini, crustele ranilor, nevertebrate si excremente de gorila. Masculii adulti pot consuma pana la 34 kg de vegetale pe zi, in timp ce o femela mananca cel mult 18 kg. Reproducerea Gorilele de munte sunt poligame; masculul dominant din fiecare grup are acces exclusiv la toate femelele din grup. Intervalul dintre evenimentele reproductive depinde de supravietuirea sugarilor. Femelele sunt capabile sa dea nastere unui pui la fiecare 4-5 ani. Aceste animale se imperecheaza pe tot parcursul anului. Ritmurile de reproducere sunt lente; astfel, o femela poate da nastere numai la 2-6 urmasi intr-o durata de viata de 40 de ani. Masculilor care au haremuri de 3-4 femele le creste productivitatea reproductiva tinand cont de faptul ca acestia joaca rolul de tata pentru 10-20 urmasi intr-o viata de 50 de ani. Aceste animale nu se maturizeaza din punct de vedere sexual pana mai tarziu in adolescenta lor (in jurul varstei de 10 ani). Comportamentul de imperechere este initiat de catre femela, cu o serie de abordari lente si ezitante. O femela este receptiva numai in timpul estrului si aceasta va inceta sa mai ovuleze timp de mai multi ani dupa ce naste. Durata ciclului estral a unei femele de gorila de munte este de 28 de zile (cu 1-3 zile fertile) si nu prezinta nicio scurgere menstruala externa vizibila. Un singur pui dependent (rareori, gemeni) este nascut dupa o perioada de gestatie de 8 luni si jumatate. Miscarile puilor sunt la fel de stangace ca ale sugarilor umani, dar dezvoltarea lor este de aproximativ doua ori mai rapida. Puii incep sa consume vegetale in jurul varstei de 4-6 luni. La varsta de 8 luni, ei ingera in mod regulat alimente solide. Intarcarea, adesea, nu se produce pana la varsta de 3 ani si puii pot ramane alaturi de mamele lor pentru mai multi ani dupa aceea. Femelele sunt mature din punct de vedere sexual in jurul varstei de 10 ani, dar masculii este putin probabil sa inceapa sa se reproduca mai devreme de varsta de 15 ani. Productivitatea actului reproducator in cazul femelelor este de aproximativ un urmas supravietuitor la fiecare 8 ani (ceea ce inseamna ca supravietuirea implica atingerea varstei de reproducere). Femelele asigura cea mai mare parte din ingrijirea parentala la aceasta specie. Femelele alapteaza si ingrijesc puiul pana in jurul varstei de 4 ani. De asemenea, acestea se joaca cu puiul, il educa si-l toaleteaza. Rolul masculilor in ingrijirea parentala este mai putin directa, desi nu mai putin importanta. Masculii isi apara femelele si puii acestora din grupul lor social de masculii rivali care ar putea ucide puii si prelua controlul asupra grupului. Pradarea Aceste animale sunt foarte mari si traiesc in regiuni in care nu exista prea multi pradatori potentiali. Este prea putin probabil ca aceste gorile de munte sa cada prada unei anumite specii cu regularitate. Rolurile in ecosistem Aceste animale pot fi importante in structurarea vegetatiei, avand in vedere ca acestea se hranesc masiv cu vegetale. Exista in continuare presiuni politice pentru a converti rezervatiile ramase de gorile in zone agricole sau de uz comercial. Datorita densitatii mari a populatiei, multe persoane sunt de parere ca terenurile respective ar fi mult mai bine de utilizat in scop comercial. Gorilele de munte ar avea un efect pozitiv asupra ecosistemului prin faptul ca ar putea fi vizitate de ecoturisti, ducand la sporirea economiilor locale. Starea de conservare Gorilele de munte sunt extrem de amenintate cu disparitia. Acest lucru se datoreaza atat distructiei habitatului, cat si presiunii critice exercitate de braconaj. Speciile de Gorilla sunt supuse la presiuni dure datorita braconarii diferitelor parti ale corpului lor si a animalelor tinere colectate pentru gradinile zoologice, cercetare si colectiile private, generatoare de venituri ilegale. Gorilele de munte au fost ucise pentru capetele, mainile si labele picioarelor lor, care erau vandute colectionarilor. Capturarea puilor, de regula, implica pierderea a cel putin unui adult, deoarece membrii unui grup se lupta pana la ultima rasuflare pentru a-si apara progeniturile. Braconajul pentru carne ridica mari probleme in regiunile cu instabilitate politica. Cea mai mare parte a primatelor africane mari nu supravietuiesc in zonele de insecuritate indelungata, in care exista o prabusire a sistemului de lege si ordine. Razboiul civil care a avut loc in regiunea in care acestea traiesc doar a contribuit la starea actuala a gorilelor de munte, ducand la cresterea mortalitatii prin accidente si distrugerea unitatilor de patrulare impotriva braconierilor. De asemenea, capcanele puse pentru capturarea altor salbaticiuni, pot mutila sau chiar ucide gorilele in mod accidental. Uciderea gorilelor de munte la Bikenge in Parcul National Virunga din ianuarie 2007 a fost un caz foarte bine mediatizat. O amenintare relativ noua la siguranta gorilelor provine din turism. In timp ce turismul a avut pana recent o contributie benefica asupra supravietuirii speciei, numarul mare de oameni care vin in contact direct cu gorilele le pot pune in pericolul contractarii bolilor umane. Oamenii si gorilele sunt similare din punct de vedere genetic, astfel ca gorilele sunt vulnerabile la contractarea multora dintre bolile umane (boli respiratorii, ebola, HIV). Cu toate acestea, gorilele nu si-au dezvoltat imunitatea de a rezista bolilor umane, astfel ca infectiile pot avea un impact dramatic asupra populatiei per ansamblu. Padurile in care gorilele de munte traiesc sunt inconjurate de asezari umane in continua dezvoltare. Nevoia localnicilor pentru pamant, hrana si material lemnos a atentat la habitatul gorilelor prin crearea drumurilor de acces, a terenurilor agricole prin distrugerea si arderea padurilor, precum si prin exploatarea forestiera. Consecinta defrisarii a fost limitarea gorilelor in insule izolate de padure. Unele grupuri de gorile au tendinta de a face incursiuni pe terenurile agricole, ducand la intensificarea animozitatilor si repulsiei fata de acestea. Conservarea necesita o colaborare la mai multe nivele, de la nivel local la international, si implica protectia si aplicarea legilor, precum si cercetarea si educatia. Conservarea activa include patrulele frecvente in zonele salbatice pentru distrugerea echipamentului si armelor de braconaj, aplicarea ferma si prompta a legii, recensamantul in regiunile de reproducere si de concentrare si dispozitive de securitate puternice pentru habitatul limitat ocupat de aceste animale. Conservarea teoretica urmareste sa incurajeze intensificarea turismului prin imbunatatirea drumurilor existente care inconjoara muntii, prin renovarea sediile centrale ale parcului si spatiile de cazare pentru turisti, precum si prin obisnuirea gorilelor sa vina in apropierea limitelor parcului pentru a putea fi vizitate si fotografiate de catre turisti. Daca nu ar fi existat atentia si devotamentul unei maini de oameni, gorila de munte ar fi fost cu siguranta deja disparuta. Activitatea conservatoristilor a atras atentia la nivel mondial cu privire la starea precara a gorilelor. Pentru a combate aceasta situatie si alte amenintari, WWF, Fauna & Flora International (FFI) si African Wildlife Foundation (AWF) au pus bazele unui program international de conservare a gorilelor in 1991. In ultimii 10 ani, acest program, alaturi de comunitatile locale si autoritatile parcului din Republica Democratica Congo, Rwanda si Uganda au conlucrat la protejarea si gestionarea efectiva a habitatului si populatiei de gorile, in acelasi timp luand in considerare nevoile populatiei locale. Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) a recunoscut nevoia stringenta de a proteja rudele noastre apropiate si a infiintat un proiect pentru supravietuirea maimutelor mari (GRASP – Great Ape Survival Project). Acest proiect are ca scop identificarea initiativelor de conservare necesare pentru asigurarea viitorului primatelor si obtinerea sprijinului politic si de finantare pentru a permite reusita acestuia. Gestionarea parcurilor nationale, rezervelor faunei si rezervele de vanatoare in Republica Democratica Congo este atribuita Institutului Congolez pentru Conservarea Naturii (ICCN), care de asemenea, gestioneaza si cercetarea stiintifica. Controlul efectiv al multora dintre zonele protejate din estul tarii s-a aflat in mainile autoritatilor rebele din ultimii ani. Gorila de munte este complet protejata in Republica Democratica Congo, detinerea, transportul si/sau comertul fiind interzise sau reglementate. O persoana care captureaza sau ucide gorile intr-o rezervatie naturala stricta se confrunta cu inchisoarea de la 1 la 10 ani. Biroul de Turism si al Parcurilor Nationale din Rwanda (ORTPN) are o responsabilitate directa pentru gestionarea parcurilor nationale si a chestiunilor legate de ecoturism. Prin urmare, Parcul National Vulcani intra in atributiile acestuia. Departamentul de Mediu are responsabilitatea globala pentru conservarea biodiversitatii. Gorila de munte este complet protejata in Rwanda. Detinerea, transportul si/sau comertul national este interzis sau reglementat (ECOLEX). Parcul National Vulcanii din Rwanda este o rezervatie a biosferei. In Uganda, Uganda Wildlife Statute (lege ugandeza) prevede instrumente pentru creerea de arii de conservare a faunei salbatice, care se impart in doua categorii: zone protejate de fauna salbatica (parcurile nationale si rezervatiile faunei salbatice) si in zone de gestionare a faunei salbatice (sanctuare ale faunei salbatice si zone comunitati salbatice). Este interzis prin legislatia nationala capturarea gorilelor de munte (Uganda Wildlife Division 2002a). Avand in vedere ca toate populatiile de gorile de munte se gasesc in interiorul zonelor protejate (parcuri nationale sau rezervatii), ele si habitatul lor su un anumit grad de protectie. In prezent, gorila de munte este citata pe Lista Rosie a IUCN ca specie pe cale de disparitie, pe Lista Federala a Statelor Unite, la fel, ca specie pe cale de disparitie si in Apendicele I al CITES. Aproximativ 700 de gorile de munte traiesc in prezent in salbaticie. Aspecte particulare Gorilele sunt, de obicei, creaturi foarte blande. Singurii lor pradatori reali sunt oamenii. Acestea sunt adesea considerate a fi „lenese” sau „prostute” datorita incetinelii lor, dar, de fapt, ele sunt inteligente si capabile sa invete limbajul semnelor. Exista o polemica in curs cu privire la inrudirea dintre gorile, cimpanzei si om. Gorilele sunt in mod clar una dintre cele mai apropiate rude ale noastre, daca nu cea mai apropiata, impartind 98% din genomul nostru. Speranta de viata Gorilele pot atinge varste de 40-50 de ani.

luni, 2 noiembrie 2009

Broscuta de copac latratoare (Hyla gratiosa)

Broasca de copac latratoare este una dintre cele mai mari broaste intalnite in Statele Unite. Ea poate fi gasita in sud-estul Statelor Unite, in principal in Florida si in statele invecinate. In urma interventiei omului care a produs distructii extinse ale mediului lor de viata, broscutele de copac latratoare sunt din ce in ce mai putine ca numar. Taxonomia Regnul: Animalia Increngatura: Chordata Subincrengatura: Vertebrata Clasa: Amphibia Ordinul: Anura Familia: Hylidae Genul: Hyla Specia: Hyla gratiosa Aspectul exterior si dimensiunile Broscuta de copac latratoare (Hyla gratiosa) este foarte variabila ca si colorit de la verde praz pana la maro. In general, are un colorit verde cu pete sau cercuri maro sau negre de-a lungul corpului si cu puncte galbene sau aurii. Pielea acestor broaste are un aspect granular, foarte rugoasa. Gatul, abdomenul si fata interna a membrelor posterioare sunt, in general, de la galben intens pana la auriu. La mascul, gatul este de culoare verde deschis sau galben, aspect care-l diferentiaza de femela. Adesea, picoarele pot prezinta dungi de culoare galbena. Coloritul poate varia in functie de iluminat, perioada zi-lumina si temperatura ambientala. Cand este stresata, broasca de copac latratoare poate deveni mai deschisa la culoare, disparandu-i petele inchise la culoare. Broasca de copac latratoare are un cap scurt si un timpan bine evidentiat – una dintre cele mai simple modalitati de a identifica acest tip de broasca. Broasca de copac latratoare poate ajunge pana la lungimea de 6,5 cm. Personalitatea si comportamentul Broasca de copac latratoare este o specie solitara si nocturna. Ea isi va petrece intreaga zi odihnandu-se pe crengile copacilor. Cand vremea devine calduroasa si uscata, broastele de copac latratoare estiveaza. Cand vremea este rece, ele hiberneaza. Atat estivarea, cat si hibernarea se fac la radacina copacilor cu multa vegetatie. Broasca de copac latratoare este indrazneata si prietenoasa, trasaturi care o fac o buna alegere atat pentru incepatorii, cat si pentru experimentatii in ale cresterii reptilelor. In unele cazuri, ea se poate obisnui sa manance chiar din mana stapanului. Singurul inconvenient al cresterii al acestor broaste ca animalute de companie este ca sunt foarte zgomotoase. „Latratul” este sunetul pe care il reproduce numai masculul in sezonul ploios, dar poate fi auzit, de asemenea, si atunci cand broasca coboara la sol. Cand broasca se afla in apa, sunetul este mai ragusit si mai grav. Habitatul Broasca de copac latratoare traieste atat la sol, cat si in apa. Cand vremea este uscata, lipsita de precipitatii, broasca de copac latratoare se ingroapa in pamantul din jurul radacinilor arborilor, bogat in vegetatie, in cautarea umiditatii. Broastele de copac latratoare prefera climatele moderate intre 21-270C, temperatura optima a mediului ambiant fiiind de 25-260C. Dupa cum le sugereaza si numele, broastele de copac latratoare isi petrec majoritatea timpului in copaci. In salbaticie, atunci cand simt apropierea vreunui pericol, aceste broscute se vor ascunde sub radacinile arborilor. Pernitele lipicioase de la extremitatile membrelor lor le ajuta sa se prinda mai bine de scoarta copacilor. Trebuie sa tineti cont, ca labutele lipicioase o vor ajuta sa se catere si pe peretii acvariului. In captivitate, broasca de copac latratoare poate fi tinuta intr-un acvariu de circa 10 galloni (aproximativ 33-35 litri), dar este absolut necesar ca acesta sa fie prevazut cu un plafon de protectie, pentru a preveni evadarea animalutului. Terariul dispus pe verticala trebuie prevazut cu multa vegetatie si cu crengi de copac pe care broasca sa se poata catara. Multi dintre crescatori aleg in locul crengilor de diferite esente, betele de bambus. Terariul trebuie sa fie bine ventilat si sa beneficieze de un termostat care sa mentina o temperatura constanta de circa 21-270C. Iluminatul trebuie asigurat 12-14 ore pe zi. Asigurati-va sa schimbati muschiul la 4-5 zile, pentru a se mentine proaspat si jilav. In acvariu va fi amplasat un vas mare de apa proaspata care va fi schimbata in fiecare zi, apa pe care broasca de copac latratoare o va utiliza pentru a-si linisti setea si pentru a se imbaia. Utilizati numai apa declorurata. Hranirea Acest tip de broasca de copac este carnivora, hranindu-se in principal cu greieri, viermisori, melci si alte insecte, muste si fluturi, precum si cu soricei nou-nascuti si alte animalute miniaturale. Amestecati alimentele oferite cu produse speciale pe baza de calciu si vitamine. Puteti, de asemenea, sa incercati cu incredere si produsele speciale pentru reptile pe care le veti gasi in pet shop-uri. Aspecte particulare Viata reproducatoare - ca si in cazul altor amfibieni, broastele de copac se imperecheaza si depun oua; - sezonul de imperechere este, in general, in perioada martie-august; - femela de broasca de copac latratoare depune ouale fie in apa, fie sub frunzele umede pentru a le mentine viabile; - mormolocii ies din oua la circa o saptamana de la depunerea acestora. La cateva zile dupa ecloziune, branhiile mormolocilor incep sa functioneze si acestia incep sa se hraneasca cu alge. Mormolocii sunt destul de mari ca si dimensiune, atingand o lungime de circa 5 cm. Dupa 1,5-2 luni, mormolocii metamorfozeaza transformandu-se in brotacei. - femela nu-si ingrijeste puii asa cum fac mamiferele; - maturitatea sexuala atat la mascul, cat si la femela este atinsa la circa 4 ani; - in sezonul de imperechere (unul pe an), femela se imperecheaza o singura data, in timp ce masculul se poate imperechea pana la 15-17 ori intr-un singur sezon; Intotdeaua dupa ce manipulati broasca de copac latratoare este necesar sa va spalati pe maini. Speranta medie de viata a broastei de copac latratoare este de pana la 7 ani, maxim 12-13 ani, in captivitate.

Broscuta verde de copac (Hyla cinerea)

Broscuta verde de copac este o broasca arboricola comuna si mica. In mod normal ea este placut colorata in verde intens, dar este capabila sa-si schimbe culoare in verde-oliv si chiar in maron in functie de temperatura si regimul de iluminat al mediului ambiant. Este o broasca activa care poate sari necontenit distante lungi, dar adesea stationeaza linistita pentru perioade prelungite, uneori chiar si pentru cateva zile. Taxonomia Regnul: Animalia Increngatura: Chordata Subincrengatura: Vertebrata Clasa: Amphibia Ordinul: Anura Familia: Hylidae Genul: Hyla Specia: Hyla cinerea Cunoscuta din punct de vedere stiintific ca Hyla cinerea, broscuta de copac verde este una dintre cele 625 de specii din familia Hylidae. Un pic mai mare de 5 cm, broscuta de copac verde este una dintre cele mai mici hylide. Toate exemplarele disponibile pe piata de animale sunt colectate din salbaticie. Broscutele de copac verzi sunt regasite in principal in sud-estul Statelor Unite. De obicei, ele populeaza tinuturile cu umiditate crescuta, mlastinile, baltile si malurile raurilor, dar uneori pot fi gasite ratacind departe de elesteele lor. Ele prefera locurile cu multa vegetatie plutitoare, iarba si papura. Broscutele de copac verzi sunt destul de usor de intretinut atata timp cat terariul lor este mentinut curat. Aspectul exterior si dimensiunile Broscutele de copac verzi pot fi verzi (de diferite nuante – verde intens, verde galbui, verde-oliv) sau maron (dar in general, sunt verzi) si pot fi adesea mult mai usor de identificat pe baza prezentei unor dungi laterale de culoare alba. Multe dintre ele pot de asemenea prezenta cateva pete (puncte) portocalii sau aurii pe spate. Abdomenul este de la galben pal la alb. Cand se odihnesc, coloritul lor le confera un excelent camuflaj. Broscutele de copac verzi sunt mai degraba broaste zvelte si mititele si au pielea neteda. Ochii sunt dispusi pe lateralele capului. Boturile lor sunt rotunjite, iar discurile adezive de la nivelul degetelor sunt proeminente permitandu-le sa se catere cu agilitate. Sunt broscute cu picioare lungi. Degetele de la membrele anterioare sunt usor palmate la baza, in timp ce cele de la membrele posterioare sunt palmate in proportie de 1/2-2/3 din lungime. Femelele sunt o idee mai mari in comparatie cu masculii, broastele adulte putand atinge circa 3,2-6,4 cm lungime. Masculii au gatul cutat indicand prezenta unui sac vocal mare. Comportamentul Populatiile de broscute de copac verzi din salbaticie adesea sunt formate dintr-un numar mult mai mare de indivizi decat s-ar imagina un simplu observator. In general, veti vedea numai cativa indivizi care sunt atrasi de razele solare sau alta sursa de iluminat artificiala sa prinda insecte. Spre exemplu intr-o noapte de primavara ploioasa puteti face o estimare aproximativa a numarului de masculi dintr-o populatie ascultand larma creata de strigatele unei colonii in timpul sezonului de imperechere. Femelele sunt tacute. Broscutele de copac verzi sunt in principal nocturne, dar pot fi active si in zilele innorate. In general, aceste broscute convietuiesc bine. In timpul sezonului de imperechere, masculii se pot (dar in general nu) lupta intre ei pentru a-si impune dominatia. In afara oracaiturilor din timpul sezonului de imperechere, broscutele de copac verzi mai reproduc si alte sunete, respectiv, de alarmare a confratilor, de prevestire a ploii, semnale sonore cu o importanta deosebita in viata lor sociala. De asemenea, broscutele de copac verzi au un simt al auzului foarte bine dezvoltat si pot percepe vibratiile prin intermediul solului. Organul parietal, localizat in crestetul capului intre ochi, este implicat in orientare si termoreglare. Manipularea Ca in cazul tuturor amfibienilor, purtati-va cu broscutele de copac verzi cum va purtati si cu pestii tropicali – „doar uitati-va si nu puneti mana”. Daca este absolut necesar sa manipulati broasca de copac verde, spalati-va si clatiti-va mainile atat inainte cat si dupa ce o atingeti. Pielea permeabila a amfibienilor va absorbi orice impuritate de pe mana dumneavoastra, astfel ca reziduurile multor substante pe care oamenii ocazional le au pe piele – sapunuri, parfumuri, lotiuni, agenti de curatare, insecticide – pot fi nocive sau fatale broscutei dumneavoastre. Adapostirea Pentru a preveni absorbtia impuritatilor prin intermediul pielii, igienizarea terariului este obligatorie. Temperature adecvata este intre 21-280C. Aceste broaste provin din habitate umede astfel ca in captivitate ele au nevoie de un microclimat cu o umiditate similara. Broscutei de copac verde trebuie sa-i puneti la dispozitie un terariu de circa 75 litri, iar unul de 110 litri va fi mai adecvat pentru o pereche sau pentru un trio. Acvariul trebuie sa fie tapetat cu un substrat de muschi de turba umed (sau o carpeta de muschi verde de copac). Iluminatul cu spectru complet (producator de UV) este necesar pentru a mentine plantele viabile, iar un geam va acoperi intreg bazinul, exceptie facand locul unde este amplasata sursa de lumina, pentru a mentine umiditatea crescuta. Bazinul va trebui pulverizat pe interior cu apa proaspata o data sau de doua ori pe zi, dar aveti in vedere ca apa sa nu se acumuleze in substrat. Hranirea Dieta broscutelor de copac verzi trebuie sa fie formata dintr-o varietate cat mai larga de insecte mici. Greierii, gandacii de bucatarie, viermii de pamant, viermii de carne, toti vor fi consumati cu placere. In plus, insectele neotravitoare ca ramele si carabusii mici, adunate din gradina dumneavoastra (cu conditia sa nu fi folosit insecticide) sunt suplimente excelente. Limba lipicioasa a acestei broscute este principala arma implicata in recoltarea hranei. De asemenea, desi poate va va veni greu sa credeti, insectele cele mai active sunt preferatele broscutelor de copac verzi. O data sau de doua ori pe saptamana insectele vor fi stropite sau „prafuite” cu suplimente vitamino-minerale. Aspecte particulare Viata sexuala - Sezonul de imperechere incepe din martie si dureaza pana in septembrie. Imperecherea este puternic influentata de durata zilei, temperatura si nivelul de precipitatii. Influenta acestor factori nu este pe deplin inteleasa, dar aceasta specie de broaste se pare ca se imperecheaza imediat dupa ploi. Masculii au tendinta de a canta mult mai des pe masura ce temperatura si durata zi-lumina cresc. Pentru a-si atrage perechile, masculii reproduc un strigat de avertizare distinct care este foarte diferit de cele de alarma. Indata ce masculul s-a apropiat de partenera adecvata, el initiaza amplexusul, atasandu-se de femela astfel incat orificiile coacale sa se apropie pentru fertilizare. In general, masculii au tendinta de a se imperechea cu cat mai multe femele pe care le atrag. - Ouale sunt depuse sub apa, fiind atasate de radacinile vegetatiei acvatice sau pe suprafata vegetatiei terestre de unde cad in apa. Majoritatea broscutelor de copac verzi isi parasesc ouale imediat dupa ponta. In general, femelele depun o singura ponta pe an, dar au fost semnalate si cazuri in care broastele de copac verzi au dat nastere mai multor generatii pe parcursul unui sezon de imperechere. - Embrionii eclozioneaza in cateva zile, iar mormolocii se transforma in doua luni. Broastele de copac verzi se dezvolta similar altor specii ale ordinului Anura. Ouale eclozioneaza la circa 5 zile (4-14 zile) dupa fertilizare. Primul stadiu de mormoloc debuteaza imediat dupa ecloziune. In timpul acestui stadiu, mormolocii sunt foarte mici si se hranesc cu restul de vitelus. La circa 7 zile dupa ecloziune, branhiile externe devin functionale si mormolocii incep sa se hraneasca cu vegetatia microscopica. La scurt timp dupa ce branhiile externe devin functionale, ele incep sa dispara pe masura ce operculumul se dezvolta si le acopera. La trei saptamani dupa ecloziune, branhiile externe dispar, iar branhiile interne asigura principala modalitate de respiratie. La 8-10 saptamani de la ecloziune, membrele anterioare si posterioare incep sa se dezvolte. De asemenea, la acest moment, mormolocii fac trecerea la o dieta carnivora. In ultimele saptamani de dezvoltare, membrele anterioare si posterioare devin complet functionale, iar coada incepe sa se scurteze. In acest stadiu, broscutele de copac verzi sunt pregatite sa paraseasca mediul acvatic si sa se aventureze la sol. - In urma diferitelor studii s-a constatat ca nici unul dintre parinti nu se implica in cresterea puilor, ci singura lor implicare este in imperechere si in depunerea oualor. - Tinerele broscute frecvent se hranesc in apropierea pajistilor cu iarba, vara tarziu si toamna. Sexarea broscutelor de copac verzi - Diferentirea acestor broscute pe baza coloritului se poate realiza numai in timpul sezonului de imperechere, masculul avand coloritul mai viu. De asemenea, in timpul sezonului de imperechere si dupa ploaie, masculul este singurul care reproduce oracaiturile care au facut aceasta specie celebra. - Femela este intotdeauna mai mare ca si talie decat masculul, iar masculul are regiunea ventrala a gatului mai cutata datorita prezentei sacului vocal voluminos. Către iarnă se ascund sub tufişuri, sub muşchi la marginea apelor sau chiar în apă. Broasca de copac verde este o specie foarte rezistentă la frig şi uscăciune. Boli si afectiuni curente „Piciorele rosii” este o boala transmisibila in general produsa de proliferarea bacteriilor din genul Aeromonas (Aeromonas hydrophila) intr-un terariu neigienizat. Boala este caracterizata prin aparitia hemoragiilor pe picioare si abdomen. Hemoragiile pot fi sesizate si pe alte regiuni ale corpului si de asemenea pot fi sesizate ulceratii ale pielii, urmate de septicemie si moartea animalutului. Absorbtia impuritatilor (sapunuri, parfumuri, agenti de curatare, insecticide, repelanti pentru insecte) prin piele poate fi fatala aproape instantaneu acestei specii de broaste sau oricarui alt amfibian. Speranta medie de viata Date exacte cu privire la speranta medie de viata a broscutei de copac verde nu sunt cunoscute. Recordul inregistrat cu privirea la speranta de viata in captivitate a acestei dragalase broscute de copac este de peste 6 ani.

duminică, 1 noiembrie 2009

Salamandra punctata (Ambystoma maculatum)

Salamandrele punctate sunt locatarii ideali pentru terariul bogat in plante, intrucat acestea nu deranjeaza aproape nimic. Aceste salamandre de circa 15 cm lungime mananca viermi de pamant si rame, iar daca terariul lor este amenajat cat mai optim, le veti vedea din cand in cand. Aceste salamandre nu trebuie manevrate, exceptie facand situatiile in care substratul terariului este inlocuit. Daca mentineti curatenia terariului si gradul de racire adecvat, salamandrele punctate sunt destul de usor de crescut. Cu toate acestea, aceasta specie se adreseaza pasionatilor avansati in cresterea acestui gen de creaturi, pasionati care nu sunt obsedati cu manipularea sau cu observarea in permanenta a salamandrelor in terariu. In general, ele nu consta mai mult de 10$ si le veti gasi in pet-shopuri cu o mai mare usurinta in principal primavara. Salamandrele punctate, Ambystoma maculatum, sunt chiriasi ai padurilor din estul Statelor Unite si sud-estul Canadei. Ele nu sunt inmultite in captivitate, ci sunt colectate din bazinele de crestere. Taxonomia Regnul: Animalia Increngatura: Chordata Subincrengatura: Vertebrata Clasa: Amphibia Ordinul: Caudata Familia: Ambystomatidae Genul: Ambystoma Specia: Ambystoma maculatum Aspectul exterior si dimensiunile Cea mai mare dintre salamandrele ambystomatide, salamandra-tigru atinge o lungime de circa 30 cm. Salamandra punctata este numai jumatate din percedenta. Un exemplar voinic este aproximativ cat diametrul unui deget mare. Femelele, in special atunci cand se afla in curs de dezvoltare a oualor (gestante) sunt sexul mai robust. Salamandrele punctate au puncte de la galben intens, portocaliu la verde-galbui care contrasteaza cu coloritul negru de fond. Culoarea de fond este intr-o nuanta mai inchisa in regiunea dorsala. Fata ventrala poate fi cenusie, iar spatele este negricios. Exista un singur sir, adesea neregulat, de puncte galbui pe fiecare laterala a corpului. Aceste siruri nu conflueaza niciodata. Exista, desi mai rar, si exemplare carora le lipsesc aceste siruri de pete. Punctele de la nivelul capului sunt adesea portocalii. Salamandra punctata are un corp gros, un cap lat si patru membre robuste. Coada este turtita dorso-ventral si are aproximativ aceeasi lungime cu cea a capului si a corpului. Au circa 11-13 santuri costale vizibile, iar membrele anterioare se termina cu cate patru degete, in timp ce cele posterioare sunt prevazute cu cate cinci degete. Larvele sunt verzi-oliv dorsal si au o nuanta mai deschisa in partile ventrale. Marcajele galben-portocalii ale adultilor nu sunt vizibile decat catre varful cozii. Branhiile lor sunt ramificate. Salamandrele punctate seamana foarte bine cu salamandrele-tigru. Pentru a putea fi diferentiate de acestea trebuie sa tineti cont de urmatoarele aspecte: 1) prezenta petelor rotunde, galben intens dispuse pe doua siruri neregulate pe lateralele corpului si ale cozii si (la anumite exemplare) si a unei perechi de pete portocalii pe cap, 2) partile ventrale si abdomenul gri deschis cu pete argintii, 3) la adulti, buza inferioara si gatul sunt cenusiu deschis. Salamandrele-tigru au: 1) pete mari galbene sau oliv care sunt raspandite neuniform sau uneori fuzioneaza pentru a forma o retea si nu sunt niciodata portocalii, 2) abdomenul este oliv sau negricios, galbenul de pe laterale se extinde pe abdomen si nu exista pete argintii, 3) la adulti, buza inferioara este in general galben intens, iar gatul este oliv-galbui. Salamandra punctata adulta poate ajunge la o greutate corporala de circa 10-14 g si o lungime a corpului in jur de 15-25 cm, femelele fiind mai mari in comparatie cu masculii. Comportamentul Desi, in general sunt inactive si se misca incet, salamandrele punctate pot avea scurte accese de viteza si invata foarte repede sa se catare prin colturile si chiar pe lateralele bazinului. Aceste salamandre sapa gropi, traiesc subteran si sunt foarte sfioase. Salamandrele punctate prefera padurile umede si dese care au acces la baltile primavaratice in care aceste creaturi se imperecheaza. Chiar si atunci cand sunt intr-un numar mare, pot fi dificil de descoperit. In anumite ocazii rare cand salamandrele punctate ies la suprafata, nu o fac decat la lasarea intunericului. De asemenea, ele pot iesi din subteran in timpul zilelor innorate si cu precipitatii sau in special daca stropiti din abundenta terariul cu apa cand presiunea barometrica este scazuta. Salamandrele punctate sunt dotate cu glande cutanate otravitoare, majoritatea fiind situate pe spate si la nivelul cozii. Atunci cand salamandra se simte amenintata, aceste glande elimina un lichid lipicios, alb si toxic. Adapostirea In salbaticie, salamandrele punctate se distribuie din centrul si sudul Ontario, Nova Scotia, provincia maritima New Brunswick si in sud din Statele Unite pana la Golful Mexic. Aceasta specie este de asemenea raspandita de la un capat la altul al regiunii Marilor Lacuri si poate fi regasita spre nord pana in Sudbury. In captivitate, aceste salamandre pot fi tinute in colectivitati. Un bazin-terariu de 40-55 litri va fi suficient pentru 2-3 salamandre. Aceasta specie de salamandre necesita un microclimat umed. Temperatura ambientala a terariului trebuie sa fie in jur de 15-240C. Prospetimea substratului este cheia mentinerii unei bune stari de sanatate si a unui exemplar longeviv. Hranirea In salbaticie, dieta salamandrei punctate este formata din viermi, rame, paienjeni, larve si alte nevertebrate si aproape sigur din majoritatea creaturilor subterane. Salamandrele crescute in captivitate vor invata sa consume si greieri, gandaci de faina, dar aproape invariabil ele prefera viermii de pamant si ramele. Manipularea Daca la un moment dat este necesar sa manipulati salamandra, spalati-va pe maini inainte. Pielea umeda a salamandrei punctate absoarbe rapid impuritatile fie din substrat, fie de pe mainile voastre si din nefericire multe dintre substantele utilizate obisnuit de oameni pot fi fatale salamandrei voastre. Aceste substante includ (dar nu sunt reprezentate numai de acestea) sapunuri, parfumuri, agenti de curatare, insecticide, creme de maini si repelanti pentru insecte. De asemenea, va trebui sa va spalati meticulos mainile si dupa manipularea salamandrei sau dupa ce ati facut curatenie in terariul ei. Porii pielii salamandrei elimina secretii glandulare nocive si chiar otravitoare pentru a indeparta pradatorii. Toti amfibienii poseda acesta abilitate. In cazul salamandrei, aceste secretii nu va vor afecta decat daca va frecati la ochi sau daca va bagati mainile nespalate in gura dupa ce ati atins aceasta creatura. Consecutiv, secretiile produc iritatie. Exista si o alta motivatie pentru care insistam cu spalarea abundenta a manilor dupa manipularea acestor creaturi, respectiv aceea de a va proteja de o posibila infectare cu Salmonella, o bacterie care este deseori purtata (fara manifestari clinice) de reptile si amfibieni si care poate produce imbolnaviri la oameni. Aspecte particulare Activitatea sexuala - Aceasta specie incepe sa se imperecheze imediat ce zapada se topeste, in martie-aprilie si de regula, o singura data pe an. Adultii sunt purtati de micile paraie in migratia lor spre bazinele de apa temporare sau permanente, bazine care nu sunt populate de pesti pradatori. - Maturitatea sexuala este atinsa in jurul varstei de 2-7 ani. - Salamandrele se imperecheaza in acelasi elesteu intreaga lor viata, iar femelele depun circa 25-200 oua dispuse intr-o masa gelatinoasa compacta care se ataseaza de plantele acvatice. - Sezonul de imperechere dureaza de la cateva nopti pana la o saptamana. - Masculii curteaza femelele inghiontindu-le si frecandu-le cu botul. Fecundarea poate fi directa sau indirecta. Masculul depune un spermatofor peste care femela trece si-l culege cu buzele ei cloacale. Spermatozoizii inainteaza din cloaca pe conductele uterine, unde are loc fecundarea propriu-zisa. Fiecare mascul poate fertiliza cateva femele, in timp ce femelele pot recolta spermatofori de la cativa masculi. - De asemenea, in timpul sezonului de imperechere, masculii pot intra in competitie pentru femele. Ei indeparteaza alti candidati de langa femele si depun cat mai multi spermatofori, uneori ajungand sa acopere cu spermatofori pe cei ai altor masculi. - Aceasta specie are o perioada de incubatie relativ lunga in comparatie cu alte salamandre. Durata gestatiei este de 4-7 saptamani. - Ouale eclozioneaza in circa 31-54 zile, in functie de temperatura. Imediat ce larvele isi fac aparitia, ele au nevoie de inca 61-110 zile pana sunt apte sa paraseasca apa. - Larvele eclozioneaza in mediul acvatic si sunt dotate cu branhii pentru extragerea oxigenului din apa, membre reduse si cu o coada lata folosita la inot. Larvele se hranesc si traiesc in apa, urmand ca mai apoi sa se metamorfozeze intr-o forma juvenila dotata cu pulmoni si membre puternice. Tineretul traieste la sol si dupa circa 2-3 ani ei se maturizeaza devenind adulti care se pot reproduce. Boli si afectiuni curente Foarte putine lucruri se cunosc in ceea ce priveste partea medicala a salamandrelor. Din fericire, daca le mentineti temperatura adecvata, igiena si daca sunt hranite adecvat, salamandrele punctate sunt foarte rezistente si sanatoase. Speranta de viata Durata de viata record a unei salamandre punctate a fost de 7 ani, dar exista si cateva istorioare care relateaza existenta salamandrelor care au trait chiar si mai mult de 15 ani.

Salamandra de foc

Salamandra de foc, Salamandra salamandra, este o salamandra voinica care traieste in Europa, S-E Asiei si intr-o regiune restransa din N-V Africii. Este una dintre cele mai raspandite salamandre din Europa, putand fi regasita in regiunile impadurite, bogate in muschi. Salamandrele de foc sunt poate unele dintre cele mai frumoase dintre toate salamandrele. Corpurile lor negre lucioase, patate cu galben intens, seamana cu adevaratele capodopere ale bijutierilor. Este o salamandra care-ti atrage atentia, chiar daca se afla intr-un grup de reptile renumite pentru interesantele lor combinatii de culori. Culorile stralucitoare sunt o avertizare pentru alte animale ca salamandra de foc nu este placuta la gust; aceste salamandre au glande salivare si cutanate care secreta o toxina vascoasa, toxina care intr-o cantitate foarte mica poate provoca potentialului pradator reactii puternice de a voma. In salbaticie, salamandrele de foc sunt creaturi discrete, facandu-si aparitia din locasurile lor ascunse de sub bustenii putreziti numai in noptile intunecate si umede pentru a umba prin paduri in cautarea melcilor, viermilor de pamant, greierilor si a altor nevertebrate foarte mici. Salamandrele de foc adulte pot atinge o lungime in jur de 20-30 cm cu tot cu coada si sunt reptile care se adateaza usor vietii intr-un terariu. Ca si salamandrele tigrate, salamandrele de foc se pare ca anticipeaza apropierea stapanului lor (sau le recunosc zgomotele pasilor) si odata ce s-au aclimatizat, ele isi vor face aparitia si in timpul zilei pentru a fi recompensate cu un vierme de pamant durduliu. Deoarece ele sunt salamandre terestre destul de mari care vor hoinari neincetat prin „adapostul” lor in timpul noptii, ar trebui sa le puneti la dispozitie un terariu cat mai mare cu putinta si cu cat mai multe ascunzatori. De asemenea, aveti in vedere sa schimbati asternutul la intervale periodice si sa mentineti apa pentru imbaiere proaspata. La fel de importanta este si temperatura mediului ambiant, respectiv, cea din interiorul terariului care trebuie mentinuta constanta la 15-180C pentru a preveni stresarea accentuata si chiar moartea salamandrei de foc. Taxonomia Regnul: Animalia Increngatura: Chordata Subincrengatura: Vertebrata Clasa: Amphibia Ordinul: Caudata Familia: Salamandridae Genul: Salamandra Specia: Salamandra salamandra Aspectul exterior si dimensiunile Salamandrele de foc sunt negre cu puncte de culoare galben intens sau negre cu dungi de culoare galben intens. O alta combinatie de culori caracteristica acestei specii este corpul de culoare brun cu puncte portocalii dispersate si un cap de culoare portocalie. Fata ventrala a corpului este in general cenusie inchis cu cateva pete. Salamandrele de foc au corpurile robuste care pot ajunge pana la 25 cm lungime. Ele au pielea lucioasa, rece si umeda. Ochii salamandrei de foc sunt mari, proeminenti si au irisul de culoare cafeniu inchis pana la negru. Au capul lat, romboidal si turtit dorso-ventral, iar gatul are aproape aceeasi latime ca si capul, iar santurile costale sunt usor vizibile pe lateralele animalului. Membrele lor sunt puternice si scurte si se termina cu degete usor aplatizate. Coada cilindrica este mai scurta decat corpul. Mormolocii au branhii externe si ramificate si sunt prevazuti cu membre si o creasta dorsala in prelungirea membranei codale. Coloritul acestora este cenusiu, cu reflexe metalice verzui sau aurii si cu pete cafenii dispuse la intamplare. Abdomenul lor este albicios pana la portocaliu. Salamandrele de foc s-au adaptat foarte bine la viata subterana ascunsa si retrasa, strecurandu-se cu abilitate printre mormanele de muschi in cautarea hranei, operatiune care in principal este cam aproape tot ceea ce fac ele. Salamandra de foc adulta poate atinge o greutate corporala in jur de 15-25 g si o lungime a corpului de 15-30 cm. Aceasta specie de salamandra este considerata cea mai mare din familia Salamandridae, iar femela este o idee mai mare in comparatie cu masculul. Comportamentul La maturitate, specie strict terestra, salamandrele de foc sunt nocturne si sfioase, ramanand ascunse sub busteni sau sub muschi pe timpul zilei si facandu-si aparitia in noptile umede pentru a-si cauta proviziile. In sezoanele cu temperaturi extreme, respectiv iarna in arealele lor europene si vara in arealele din Orientul Mijlociu, salamandrele de foc sunt inactive. In comparatie cu alte salamandre, salamandrele de foc sunt creaturi gregare chiar si in afara sezonului de imperechere, adunandu-se in grupuri mici in zonele prielnice pentru a se ascunde. In habitatul lor natural, salamandrele de foc au tendinta de a se aseza intr-o regiune greu accesibila. Masculii isi creaza locuinta pe o suprafata de pana la 10 m2, in timp ce femelele au nevoie de un pic mai mult spatiu, delimitandu-si teritoriul pe o suprafata de circa 13 m2. Culorile stralucitoare ale salamandrei de foc sunt culori de avertizare. Pentru a sustine acest colorit de avertizare, salamandrele de foc prezinta niste secretii ale pielii care sunt toxice si neplacute la gust pentru pradatori. Ca si alte salamandre robuste, salamandra de foc va iesi cu capul la inaintare atunci cand este atacata de un potential pradator. Salamandra isi coboara capul in fata pradatorului, astfel asigurandu-se ca glandele salivare cu toxina lor abundenta si lipicioasa vor fi primele arme. Cand este manipulata brutal, salamandra de foc miroase a vanilie. Alcaloidul secretat determina o senzatie de arsura in gura capturatorului si poate determina convulsii musculare si moartea mamiferelor mici. Modalitatea principala de aparare impotriva pradatorilor este toxicitatea sa, iar coloratia aposematica (avertizarea prin coloratie) avertizeaza pradatorii. Glandele parotide mari din spatele ochilor si sirurile de glande otravitoare intinse de-a lungul corpului secreta neurotoxine. Salamandra de foc este apta sa pulverizeze in mod activ aceste chimicale catre pradator pentru a-l face sa renunte la atac. Adapostirea Mentinerea temperaturilor suficient de scazute este unul dintre principalele obstacole in calea celor care-si doresc sa creasca o salamandra de foc. Traind in regiuni mai reci, majoritatea salamandrelor de foc se streseaza atunci cand temperaturile mediului lor ambiant depasesc 210C, ele preferand climatele cu temperaturi cuprinse intre 12,5-18,50C. Un subsol neincalzit sau garajul sunt locatii mult mai bune pentru aceste salamandre decat casa incalzita. Salamandrele de foc isi manifesta suferinta ramanand active si in timpul zilei, parasindu-si ascunzatorile lor subterane si straduindu-se sa se catere pe peretii adapostului lor. Cel mai probabil si tu ai face acelasi lucru daca ai fi inchis intr-o incinta cu o temperatura ambientala de 30-400C. In afara conditiilor de temperatura, salamandrele de foc nu mai au nevoie de mare lucru in ceea ce priveste adapostirea. Intr-un bazin de 40 litri puteti sa adapostiti una sau doua salamandre, bazin care va fi tapetat cu un substrat (muschi de turba umed, pamant pentru plante sau mulci nearomatic) suficient de gros in care salamandra sa se poata ingropa. Un bazin mai mare, daca spatiul va permite, ii va oferi salamandrei tale mai mult loc pentru a se plimba pe timpul noptii. De asemenea, in bazin trebuie sa le amplasati un recipient cu apa suficient de mare incat salamandrele sa-si poata scufunda corpul si sa se poata deplasa un pic. Salamandrele nu se incalzesc la soare, astfel ca lumina ambientala este suficienta. De asemenea, in bazin va fi amplasata o piatra lata pe care o veti folosi ca zona pentru hranire, astfel incat salamandra va stii unde sa caute cand ii este foame. In adapost ii puteti pune cateva bucati de scoarta de copac sub care salamandra sa se poata ascunda. Puteti chiar sa adaugati si cateva plante, daca doriti ca bazinul sa arate interesant; doar asezati in substrat plantele lasate in vasele lor. Hranirea Desi o specie foarte solitara in natura, salamandra de foc se adapteaza bine in captivitate, invatand chiar sa asocieze vibratiile produse de pasii stapanului ei cu administrarea hranei. Adesea, cand percep apropierea stapanului, ele isi fac aparitia si asteapta in fata adapostului. De asemenea, ele vor invata cu repeziciune sa consume hrana pe care le-o oferiti cu o pensa sau pe degetele voastre. Sunt innebunite dupa hrana vie, ca viermii de pamant, greierii, larvele de fluturi sau molii, limaxi si alte nevertebrate mici. Hranirea acestor salamandre se va face o data pe zi sau o data la doua zile. Pudrati sau imersati hrana intr-un supliment vitamino-mineral o data pe saptamana pentru a va asigura ca salamandra voastra primeste toti nutrientii de care are nevoie. Manipularea Salamandra de foc va trebui manipulata cat mai putin si cat mai rar cu putinta. Chiar si dupa ce v-ati spalat mainile inainte de a ajunge la terariu, pielea dumneavoastra poate avea urme de sapun, lotiune, repelanti pentru insecte, parfum sau cosmetice. Salamandrele au pielea asemanatoare sugativei umede, astfel ca ea poate atrage si absorbi orice substanta cu care intra in contact. Orice detineti pe pielea dumneavoastra este de rau augur pentru salamandra. Tineti minte ca temperatura mainilor voastre fierbinti si uscate este cel mai probabil de 30-40 de ori mai mare decat temperatura pielii salamandrei, o diferenta foarte neplacuta pentru salamandra. Aspecte particulare Viata sexuala - Tinerele salamandre de foc sunt apte pentru a se reproduce dupa 4 ani de la nastere. - Salamandra de foc se imperecheaza o data pe an. Fertilizarea este interna prin intermediul depozitarii unui spermatofor (sac cu mai multi spermatozoizi) de catre mascul. - Femela poate retine sperma pentru o perioada variabila inainte ca ovulatia si fertilizarea sa se produca. Acest aspect explica gestatia lunga intre apogeul sezonului de imperechere din vara si nasterea larvelor din primavara urmatoare, dupa hibernarea de iarna. In tinuturile mai calde, aceasta succesiune sezoniera este modificata; astfel, imperecherea se produce in octombrie-ianuarie, iar larvele isi fac aparitia in noiembrie-decembrie, dupa sezonul de inactivitate care are loc in timpul verii aride. Imperecherea se produce la sol, iar femelele isi depoziteaza tinerii pui in apa. - Salamandra de foc este considerata vivipara. Femela retine ouale in curs de dezvoltare, iar embrionii isi obtin substantele nutritive din vitelus. La nastere, larvele sunt in general destul de dezvoltate, in timp ce unele populatii isi depun puii deja metamorfozati. Sexarea salamandrei de foc - Deschiderea cloacala longitudinala are buzele mai umflate la mascul in comparatie cu femela. Daca priviti regiunea cloacala si sesizati prezenta literei „V” atunci aveti in posesie un mascul. - Masculii sunt in general mai mici decat femelele. Boli si afectiuni curente Cea mai usoara cale de a trata problemele medicale ale salamandrei de foc este evitarea acestora. Incepeti cu a avea o salamandra sanatoasa. Nu achizitionati o salamandra care prezinta orice tip de leziune pe piele, ciuperca sau rana. Amintiti-va ca de cele mai multe ori nu puteti vedea decat ceea ce este la suprafata, iar ceea ce este in profunzime poate fi incurabil. Oferiti-i un supliment vitamino-mineral, in hrana sau in apa de baut, o data pe saptamana si amintiti-va sa mentineti terariul la temperaturi de 210C sau mai mici. Speranta de viata Un exemplar sanatos poate trai pana la 50 de ani in captivitate.

Vipera cu corn (Vipera ammodytes)

Vipera cu corn (Vipera ammodytes) este considerata cea mai mare specie de sarpe veninos din Europa, fiind regasita din sudul Europei pana in regiunea balcanica si in anumite regiuni ale Orientului Mijlociu. La noi in tara, exemplarele de vipera cu corn pot fi regasite in tot lantul subcarpatic si in regiunile de deal, dar si in Dobrogea. Alte denumiri: vipera cu corn, vipera cu nasul lung, vipera de nisip, vipera de nisip comuna. Taxonomia Regnul: Animalia Increngatura: Chordata Subincrengatura: Vertebrata Clasa: Reptilia Ordinul: Squamata Subordinul: Serpentes Familia: Viperidae Subfamilia: Viperinae Genul: Vipera Specia: Vipera ammodytes Descrierea Capul este acoperit cu solzi mici si neregulati, care sunt fie netezi, fie usor denivelati, exceptie facand perechea de solzi supraoculari, mari care se intind peste marginea posterioara a ochiului. O bordura de solzi mici (10-13) delimiteaza ochiul si alte doua randuri separa ochiul de supralabiale. Solzul nazal este mare, singular (rareori divizat) si este separat de bot printr-un singur solz nazorostral. Solzul rostral este mai mult lat decat lung. Trasatura cea mai distinctiva este „cornul” unic de pe bot, situat deasupra solzului rostral. Cornul este format din 9-17 solzi asezati in doua randuri transversale, rareori 2-4. El poate creste pana la o lungime de circa 0,5 cm si este in realitate moale si elastic. La subspeciile sudice, cornul este asezat perpendicular pe verticala, in timp ce la subspecia Vipera ammodytes ammodytes el este proiectat pe diagonala in fata. Corpul este acoperit de solzi dorsali extrem de striati dispusi pe 21-23 de randuri (mai rar 25). Solzii care delimiteaza regiunea abdominala sunt netezi sau usor striati. Masculii prezinta circa 133-161 solzi ventrali si 27-46 de perechi subcaudale. In schimb, femelele prezinta circa 135-164 solzi ventrali si respectiv, 24-38 de perechi subcaudale. Solzul anal este singular. Paleta de culori este diferita in functie de sexul exemplarului. La masculi, capul prezinta marcaje de culoare maro inchis, cenusiu inchis sau negru, neuniforme. O dunga groasa de culoare neagra porneste din spatele ochiului pana in spatele comisurii gurii. Limba este in general de culoare neagra, in timp de irisul este auriu sau aramiu. Masculii prezinta o pata neuniforma sau un marcaj in forma literei „V” de culoare inchisa, caracteristica situata in partea posterioara a capului si care se continua adesea cu modelul in zig-zag din regiunea dorsala a corpului. Culoarea de fond la masculi variaza si include diferite nuante de cenusiu si uneori, cenusiu-galbui, cenusiu-roz sau maron-galbui. Modelul in zig-zag din regiunea dorsala este de culoare cenusiu inchis sau negru, fiind de o nuanta mai accentuata spre terminarea acestuia. Un rand de pete de culoare inchisa (rareori galbui), mai estompate poate fi sesizat de fiecare parte a corpului, uneori unindu-se intr-o banda ondulata. Femelele prezinta o paleta de culori si modele asemanatoare, cu exceptia ca acestea sunt mai putin evidente si mai putin contrastante. Lor, de cele mai multe ori, le lipseste pata sau semnul caracteristic, sub forma literei „V” situat in partea posterioara a capului care este intalnit la mascul. Culoarea de fond este variabila si tinde sa fie in tonuri de cafeniu sau bronz, respectiv, maron murdar, maron rosiatic, aramiu, crem murdar sau rosu caramiziu. Modelul in zig-zag din regiunea dorsala a corpului este intr-o nuanta de maro. Ambele sexe sunt prevazute cu modelul in zig-zag din regiunea dorsala a corpului, model dispus pe un fond mai deschis decat coloritul acestuia. Acest model apare de multe ori fragmentat, intrerupt. Culoarea abdomenului este variabila, putand fi maron cenusiu, maron-galbui sau roze, culoare „eclipsata” de numeroase pete de culoare inchisa. Uneori, coloritul abdomenului este negru sau gri-albastrui cu pete neregulate albe. Barbia este mai deschisa la culoare decat abdomenul. Pe fata ventrala, varful cozii poate fi galben, portocaliu, rosu-portocaliu, rosu sau verde. Melanismul (aparitia exemplarelor de culoare complet neagra) poate aparea, dar este rar. Paleta de culori si modele intalnita la tineret este aproximativ aceeasi ca la adulti. Vipera cu corn adulta poate atinge o lungime de 72-85 cm, maxim 95 cm femelele fiind de obicei mai mici in comparatie cu masculii. Lungimea corpului viperei cu corn variaza si in functie de origine, exemplarele nordice fiind in mod evident mai mari in comparatie cu cele sudice. Comportamentul Renumita ca fiind cea mai periculoasa dintre viperele europene datorita taliei sale, dintilor sai lungi dotati cu pungi de venin si toxicitatii crescute a veninului, vipera cu corn este un sarpe lent si nu foarte irascibil. Dimineata se incalzeste la soare, apoi isi cauta un adapost in apropiere, asteptandu-si prada. Este o specie mai mult nocturna, exceptie facand situatia in cand populeaza regiunile situate la altitudini inalte si devine foarte agresiva pe vremea noroasa. Nu ataca niciodata cand se simte in primejdie, ci prefera mai degraba sa se retraga. In cazul in care simte ca nu poate scapa se face colac asteptand ca atacatorul sa se apropie. Numai cand se afla la o distanta mica (circa 15-20 cm) de atacatorul sau, vipera cu corn se repede si musca. Extrem de veninoasa, muscatura ei este mult mai periculoasa decat a oricarei altei vipere europene si poate provoca moartea. In captivitate, vipera cu corn refuza sa se hraneasca si de cele mai multe ori moare in scurt timp. Habitatul Vipera cu corn este raspandita in Peninsula Balcanica, Asia Mica si Caucaz, respectiv, in nord-estul Italiei, sudul Slovaciei, vestul Ungariei, Slovenia, Croatia, Bosnia si Hertegovina, Serbia, Muntenegru, Albania, Grecia, Romania, Bulgaria, Turcia, Georgia si Siria. In Romania se gaseste cu predilectie in regiunile montane ale Olteniei si Banatului. In tara noastra mai poate fi intalnita o subspecie a viperei cu corn (Vipera ammodytes montandoni) care se distinge de specia tip prin culoarea neagra a abdomenului, petele albe de la marginea posterioara a gastrostegelor si urostegele galbene. Vipera cu corn populeaza versantii stancosi insoriti si arizi, cu vegetatie redusa, regasindu-se mult mai rar in regiunile nisipoase contrar denumirii sale populare (vipera de nisip). In Dobrogea, ea poate fi intalnita si in afara regiunilor stancoase, in tufisuri, la liziera padurilor, dar si in padurile defrisate. De asemenea, vipera cu corn poate fi regasita in regiunile cu asezari omenesti, respectiv, in digurile de mal ale cailor ferate, ferme si in special in viile de vita de vie, mai ales daca in regiunile respective se gasesc mormane de moloz si ziduri de piatra. Hranirea Vipera cu corn se hraneste cu mici vertebrate, respectiv, cu rozatoare si ocazional cu soparle si pasari. Se pare ca exemplarele tinere prefera soparlele. Modul de hranire este influentat de talia prazii. Prada de talie mai mare este atacata, eliberata, tarata si apoi inghitita, in timp ce prada de talie mai mica este inghitita fara a mai face uz de venin. Rareori, mananca alti serpi, dar a fost semnalat si fenomenul de canibalism la aceasta specie. Aspecte particulare Viata reproducatoare - Inainte de imperecherea propriu-zisa, masculii din aceasta specie se lanseaza intr-un dans de lupta. - Imperecherea are loc in lunile aprilie-mai. - Femela ovovivipara (depune oua din care ies pui) de cele mai multe ori naste in lunile august-octombrie, in jur de 10-20 pui, care incep sa vaneze imediat dupa nastere. Hibernarea - Desi va va veni greu sa credeti, dar vipera cu corn chiar hiberneaza. Odata cu scaderea temperaturii ambientale, in lunile noiembrie-decembrie, vipera cu corn se retrage pentru a hiberna circa 2-6 luni in functie de conditiile meteorologice. Captivitatea - Aceasta specie a fost deseori tinuta in captivitate si crescuta cu succes. Vipera cu corn accepta mult mai bine captivitatea in comparatie cu alte vipere europene, adaptandu-se in majoritatea mediilor si in general, hranindu-se cu usurinta inca de la inceput. Cu toate acestea, in ceea ce priveste manipularea, in ciuda reputatiei sale de animal pasnic, imobilizarea prin prinderea de gat poate fi riscanta, intrucat sunt animale puternice si pot scapa printr-o singura smucitura din stransoarea manipulatorului. Din aceste motive, pentru examinarile mai atente este indicat sa o imobilizati intr-un tub, teava sau burlan din material plastic transparent. Veninul - Vipera cu corn este cel mai mare si dupa cate se pare cel mai periculos sarpe care poate fi gasit in Europa Continentala. - Veninul contine compusi proteolitici si neurotoxici, precum si hemotoxine cu proprietati de coagulare a sangelui. Veninul viperei cu corn are de asemenea si efecte anticoagulante, inducand hemoconcentratie si hemoragii. - Muscaturile contribuie la aparitia simptomelor tipice intoxicatiei cu venin viperid, respectiv, durere, inflamatie si anemiere, toate putand aparea imediat. Au fost de asemenea semnalate ameteala si agitatia. - Oamenii sunt afectati rapid de toxicitatea veninului, la fel si soarecii si pasarile. Soparlele sunt mai putin afectate, in timp ce amfibienii pot chiar supravietui atacurilor viperelor cu corn. Spre exemplu, sarpele de casa (Natrix natrix) este foarte probabil sa fie imun la veninul viperei cu corn. - Veninul de vipera cu corn este utilizat pentru producerea antiveninului contra intoxicatiilor produse de alte vipere europene, motiv pentru care acest sarpe este crescut in crescatorii speciale. Speranta medie de viata a viperei cu corn este in jur de 10-15 ani in libertate.