miercuri, 10 martie 2010

Castorul eurasiatic (Castor fiber)

Castorul eurasiatic (Castor fiber) a fost odată larg răspândit în Europa și Asia de Nord, din Scoția până în estul Siberiei. Cu toate acestea, cererea de blănuri de castor a fost foarte mare, astfel că specia a fost vânată până aproape de extincție în anii 1860. De asemenea, castoreumul produs de castor era considerat un remediu pentru boli și un medicament pentru potența sexuală. Acesta a fost un cu totul alt moiv pentru care castorii au fost vânați. Cele mai mari amenințări la adresa castorilor eurasiatici de astăzi sunt asanarea terenurilor inundabile, poluarea apei și construirea hidrocentralelor. Detergenții poluează râurile și lacurile și afectează impermeabilitatea blănii castorului.

Recent, multe state europeene au luat măsuri de protejare a castorilor. Suedia a importat castori din Norvegia, operațiune care s-a soldat cu un mare succes.

Subspecia mongoliană de castori eurasiatici, Castor fiber birulai, este considerată în pericol de dispariție.

Taxonomia

Regnul: Animalia

Încrengătura: Chordata

Subîncrengătura: Vertebrata

Clasa: Mammalia

Ordinul: Rodentia

Subordinul: Castorimorpha

Familia: Castoridae

Genul: Castor

Specia: Castor fiber

Castorii eurasiatici sunt specii-cheie în diferitele ecosisteme în care trăiesc. Prin intervenția lor în sistemele acvatice, ei asigură habitatul pentru multe alte specii.

Aspectul exterior și dimensiunile

Castorii au corpurile robuste cu cozi aplatizate și neacoperite cu păr, cunoscute ca „lopeți”. Între degetele de la labe prezintă o membrană interdigitală care le conferă abilitatea de înotători desăvârșiți, iar membrele anterioare și le folosesc ca adevărate mâini pentru a săpa canale. Castorul eurasiatic are incisivi foarte proeminenți și cu creștere continuă, motiv pentru care el trebuie să-și folosească cu regularitate dinții pentru a-i împiedica să devină prea lungi. Ochii lui mici prezintă membrane nictitante (pleoapa a 3-a), iar urechile și nările sale sunt valvulare.

Castor fiber are o blană deasă formată din fire de păr drepte și pufoase, care variază de la un maron viu lucios până la un maron gălbui în regiunile superioare ale corpului și de la maron la maro-roșcat pe părțile ventrale ale acestuia.

Castorul eurasiatic adult poate atinge o greutate corporală de aproximativ 13-32 kg și o lungime a corpului de circa 80-110 cm, iar coada ajunge până la 30-35 cm, astfel că această specie de castor este considerată a fi una dintre cele mai mari rozătoare existente. Înălțimea la nivelul umărului este undeva la 30-35 cm. Femelele au tendința de a fi mai mari în comparație cu masculii.

Dentiția

Incisivii cu o tentă portocalie au rădăcina deschisă, sunt lungi, curbi și cresc continuu, în timp ce molarii și premolarii („dinții obrajilor”) au coroanele înalte. Formula dentară este (I 1/1, C 0/0, PM 1/1, M 3/3) x 2 = 20 de dinți, în total.

Comportamentul

Castorii sunt animale sociabile și trăiesc în grupuri familiale de 5-8 indivizi. Grupul este format dintr-un cuplu mai în vârstă care deține teritoriul și puii din anul în curs și din anii anteriori. Castorii sunt monogami, iar femela este partenerul dominant. Teritoriul unui grup familial se întinde pe aproximativ 2-3 km de-a lungul malului sau țărmului unui râu. Rareori, castorii se îndepărtează mai mult de 20 de metri de apă. Teritoriile lor sunt, de obicei, permanente.

Castorul eurasiatic își marchează teritoriul făcând movile însemnate cu secreții odorante care au circa 30 cm înălțime și 1 m în diametru. Movilele sunt făcute din nămol, bețe și rămurele. Castorii au 2 glande anale care secretă castoreumul, un ulei specific. Acest ulei miroase a mosc și este depozitat pe movilele menționate anterior. Castoreumul este, de asemenea, utilizat la ungerea blănii pentru a o face impermeabilă. Această secreție aparte conține acid salicilic (substanța activă din aspirină), de unde și proprietățile sale curative.

De asemenea, castorul eurasiatic are gheare specializate pentru curățat situate pe al doilea deget al membrelor posterioare care sunt utilizate la perierea blănii.

Castorii pot migra în timpul toamnei pentru a-și căuta hrana. Ei nu pot ajunge până la mugurii și rămurelele arborilor înalți, așa că ­cea mai bună metodă de a pune gheara pe aceste delicatese este de a-i doborî la pământ ronțăindu-le trunchiurile. Când roade, castorul adoptă o poziție verticală, sprijinindu-se în coadă. Procesul de ronțăire conferă trunchiului de copac bine-cunoscuta formă de clepsidră. Castorii sunt, în general, nocturni și pot trânti la pământ, într-o singură noapte, un copac al cărui diametru este în jur de 40 cm.

Castorii eurasiatici își construiesc „colibe” din nisip și argilă (lut). Aceste colibe sunt, de regulă, simple canale făcute în malul râului, canale care se deschid prin cel puțin un orificiu subacvatic situat imediat sub suprafața apei. Dacă malul râului nu este suficient de înalt pentru a putea fi construită o colibă, atunci castorul își construiește un castel pe mal. Acest castel este făcut prin împletirea rămurelelor și nuielelor și prin consolidarea acestora cu nămol. Pentru a păstra intrarea în coliba sub apă, castorii mențin nivelul ridicat al apei prin construirea barajelor. Aceste baraje faimoase, reglatoare ale nivelului apei sunt construite prin atragerea bețelor groase în nămol și prin umplerea spațiilor cu rămurele și nămol. Ele pot avea o lungime undeva între 5-30 m. Aceste baraje crează și un bun mediu de viață pentru elementele ambientale, incluzând anumiți arbori pe care castorii îi consumă.

Castorii adoră să se scufunde și să înoate și sunt foarte bine adaptați pentru aceste activități. Blana lor deasă și impermeabilă îi menține uscați și calzi, iar labele lor palmate (prevăzute cu membrană interdigitală) și cozile aplatizate sunt ideale pentru înot. De regulă, un castor rămâne sub apă circa 2-3 minute, dar se poate scufunda timp de până la 15 minute.

Castorii eurasiatici comunică între ei folosindu-se de miros, poziția corpului, bătăile cozii și câteva semnale vocale care sunt percepute ca fluierături și plânsete. Bătăile din coadă sunt folosite pentru avertizarea confraților de vreun eventual pericol. Castorul doar lovește apa cu coada, iar în timp ce se scufundă el inițiază semnalul vocal de avertizare.

Arealul geografic și habitatul

Arealul geografic al castorului eurasiatic se întinde în Norvegia, Franța, Polonia, Germania, Europa de Est, Siberia și alte țări scandinave. El populează lacurile cu apă dulce și râurile și, în general, pe cele din apropierea pădurilor din regiunea palearctică.

Alimentația

Castorul eurasiatic este exclusiv erbivor. Dieta sa constă din sutele de specii de plante acvatice și a celor crescute pe malul râurilor, cum ar fi tuberculi și rizomi de mirt, papură și nuferi. Castorii mănâncă, de asemenea, și copaci (scoarță de copac și miezul trunchiului acestuia). Ei preferă plopii tremurători, dar consumă și aluni, plopi negri, tei și alți arbori de esență moale. Aninul și stejarul nu sunt niciodată mâncați, ci vor fi folosiți numai în scopuri constructive. Rareori, se ating de conifere. Dinții mari și mușcătura puternică îi ajută la mărunțirea și masticarea alimentelor. Apendicele lungi îi ajută pe castori să digere articolele lemnoase foarte bogate în celuloză. Aportul lor de hrană pe zi este circa 20% din greutatea lor corporală. Un castor mănâncă numai câteva specii de arbori, iar dacă regimul lui alimentar se schimbă, schimbarea trebuie să se facă treptat astfel încât microorganismele digestive să se poată adapta noii diete.

În regiunile cu ierni aspre, castorul își transportă material lemnos în vizuina sau coliba lui, depozitându-l pentru a avea „materie primă” atâta timp cât apa este înghețată.

Reproducerea

În medie, perioada de gestație a castorului eurasiatic este de 105 zile. Castorii au un singur sezon de împerechere pe an. Împerecherea are loc în ianuarie-februarie, iar fătările, de regulă, se declanșează în aprilie-iunie. Ciclul estral al femelei durează 2 săptămâni, iar femela este receptivă pentru 10-12 ore.

Cuibul de fătare este format din 1 până la 5 castorași, dar media este de 3 puișori. Greutatea medie la naștere este de 450 g. Puii se nasc cu blană, ochii deschiși și incisivii dezvoltați. Înțărcarea se produce după 3 luni, dar castorașii pot începe să consume independent cantități reduse de hrană după numai 2 săptămâni de viață. Castorașii rămân în colibă în prima și a doua săptămâna de viață, iar mama va trebui să-i forțeze să între în apă pentru prima dată. Adesea, puilor de castor eurasiatic le ia un pic mai mult timp să se adapteze la trecerea de la laptele matern la consumarea scoarței de copac, astfel că mulți nu supraviețuiesc acestei perioade. Dacă aceștia supraviețuiesc, se vor mai confrunta cu numai câteva amenințări naturale pentru tot restul vieții lor.

Castorul eurasiatic atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2,5-3 ani.

Rolurile în ecosistem

După cum vă puteți imagina, castorul eurasiatic are un impact atât pozitiv, cât și negativ asupra economiei umane. Barajele castorilor pot bloca traficul pe râuri. Ei provoacă schimbări la scară largă a habitatelor din și din apropierea cursurilor de apă, schimbări care pot fi dăunătoare unor specii din fauna sălbatică.

Castorii au fost odată extrem de vânați pentru blănurile și castoreumul lor, dar, astăzi, situația s-a schimbat și această specie a fost pusă sub protecție. Barajele castorilor crează un mediu în care multe alte organisme pot prospera.

Speranța de viață a castorului eurasiatic este de circa 10 ani în sălbăticie, dar el poate supraviețui și până la 17 ani. În captivitate, castorii pot atinge vârsta de 35 ani.

vineri, 19 februarie 2010

Glutonul (Gulo gulo)

Glutonul, denumit și carcajou, trăiește în principal în zonele nordice izolate, de exemplu în regiunile arctice și alpine din Alaska, nordul Canadei, Siberia și Scandinavia; el este, de asemenea, originar și din Rusia și țările baltice. Glutonii, fără discuție, pot fi regăsiți și în zonele sudice îndepărtate cum ar fi Sierra Nevada, nordul Chinei și Mongolia. Poate fi întâlnit, de asemenea, într-un număr mai redus în Munții Stâncoși, deși populațiile cele mai numeroase trăiesc în Canada. Populația totală de glutoni din întreaga lume nu este cunoscută. Această specie prezintă o densitate scăzută a populației și are nevoie de un areal de viață extins. Arealul unui mascul de gluton poate fi de peste 620 km2, aproximativ cât însumează domeniile mai multor femele (cu areale de viață de circa 130-260 km2).

Glutonul este un animal retras și sperios care încearcă să evite contactul cu oamenii. Așezările umane și ratele lor de naștere relativ scăzute au dus la descreșterea populațiilor din America de Nord și în consecință, la încadrarea glutonilor ca specie rară sau vulnerabilă.

Taxonomia

Glutonul (Gulo gulo) este cea mai mare specie terestră din familia Mustelidae sau a nevăstuicilor (vidra uriașă fiind cea mai mare, per total) ce aparține genului Gulo.

Regnul: Animalia

Încrengătura: Chordata

Subîncrengătura: Vertebrata

Clasa: Mammalia

Ordinul: Carnivora

Subordinul: Caniformia

Familia: Mustelidae

Subfamilia: Mustelinae

Genul: Gulo

Specia: Gulo gulo

Glutonul este un animal frumos, rapid, silențios, mortal și hotărât să câștige întotdeauna. Deși Gulo luscus este un nume deseori utilizat pentru glutonii din America de Nord, există nenumărate dovezi că aceștia nu sunt decât o simplă subspecie a lui Gulo gulo.

Aspectul exterior și dimensiunile

Luând în considerare înfățișarea sa, glutonul amintește de un jder mai mare, cu o constituție robustă, un cap mare și lat, urechi relativ mici și rotunjite, ochi mici, o coadă scurtă și membre bine dezvoltate. Labele lor sunt dotate cu gheare lungi și ascuțite și sunt îmblănite. Maxilarele puternice și dinții lui foarte bine dezvoltați îi permit glutonului posibilitatea de a smulge carnea înghețată de pe animalele prădate sau hoituri. Glutonii își poartă capul și coada mai aplecate decât spinarea arcuită, astfel că aceștia par într-oarecare măsură cocoșați și greoi, dar cu toate acestea, ei se deplasează foarte repede atunci când este cazul. Glutonii au blana lungă și deasă, care, în general, este maron negricioasă cu câte o dungă maron mai deschis ce se întinde de-a lungul fiecărei părți a corpului de la umeri până la crupă și se unește deasupra bazei cozii. Unele exemplare au câteva pete albe pe gât.

Glutonul are un simț al mirosului și al auzului foarte bine dezvoltate, dar un văz destul de slab. Glutonii sunt extrem de puternici și de agresivi pentru mărimea lor, existând date potrivit cărora aceștia ar hăitui urși, pumele și chiar haitele de lupi pentru a le captura prăzile.

Unul dintre cele mai mari mustelide existente, glutonul are o lungime de la cap până la baza cozii de circa 65-105 cm și o coadă de 17-26 cm. Femelele sunt cu cel puțin 10% mai mici ca și lungime și de cel puțin 30% ca și greutate decât masculii. Glutonul adult cântărește între 7 și 32 kg.

Dentiția

Glutonul are maxilare puternice, iar dinții lui sunt ascuțiți și suficient de puternici încât să poată să mărunțească oasele și stârvurile înghețate. Dentiția lor este formată din 38 de dinți, cu o formulă dentară de I 3/3, C 1/1, PM 4/4 și M 1/2.

Comportamentul

Glutonii sunt în principal tereștrii și se deplasează într-un galop cu salturi lungi. Se pot cățăra în copaci cu mare viteză și sunt înotători excelenți. Glutonii galopează cu o mare rezistență, uneori deplasându-se 10-15 km fără să se odihnească, deși viteza lor de deplasare foarte probabil nu depășește 15 km/h. Ei pot acoperi până la 45 km într-o singură zi, în timp ce-și duc la îndeplinire activitățile. Arealele lor de viață pot acoperi până la 2000 km2 în iarnă. Glutonii sunt animale nocturne în mare măsură, dar ei sunt adesea activi și în timpul zilei. În zonele în care glutonii sunt activi atât ziua, cât și noaptea, cele 24 de ore ale unei zile sunt împărțite în perioade de 3-4 ore de activitate și, respectiv, de somn. Glutonii par să nu fi deranjați de prezența zăpezii și sunt activi pe tot parcursul anului, chiar și în perioadele cu climă extrem de aspră. Blana lor nu reține prea multă apă și le conferă o rezistență aparte la îngheț în mediul rece în care aceștia trăiesc.

Spre deosebire de alte mamifere carnivore, glutonii nu hibernează în timpul iernii și sunt considerați necrofagi oportuniști, deseori hrănindu-se cu diferite hoituri. Hrana poate fi depozitată pentru a putea fi consumată mai târziu, dar glutonii, pot, de asemenea, ataca în mod activ unele animale și în special, mamiferele mai mici, cum ar fi oile domestice.

Sezonul de împerechere are loc, de regulă, în lunile de vară (aprilie-august), dar implantarea efectivă a embrionului (blastocistului) în uter este amânată până la începutul iernii, astfel întârziind dezvoltarea fătului. Dacă sursele de hrană sunt insuficiente, de cele mai multe ori, femelele nu vor da naștere puilor. După ce femelele fată, ele se ascund cu puii. Mama își apără teritoriul, iar intrușii nu sunt tolerați. Acest comportament teritorial este continuat până când puii sunt pregătiți să vâneze pe cont propriu. În general, glutonii sunt solitari (excepție făcând sezonul de împerechere) și teritoriali și nu vor tolera indivizii de același sex în teritoriile lor.

Comunicarea și percepția

Teritoriile sunt marcate prin intermediul secrețiilor produse de glandele anale odorante și a urinei. De asemenea, glutonii își șpreiază capturile cu secrețiile glandelor odorante pentru a descuraja atacurile altor animale. Aceste carnivore sunt rareori „vorbărețe”, excepție făcând mormăiturile și mârâiturile reproduse atunci când sunt iritate.

Glutonii au areale mari de viață și-și apără cu înverșunare teritoriile mai mici. Reprizele de joacă au fost observate între parteneri, între frați, precum și între pui și mamele lor. De asemenea, glutonii sunt bine-cunoscuți pentru faptul că se joacă cu diferite obiecte, asemănător câinilor.

Arealul geografic și habitatul

Glutonul poate fi regăsit din nordul Europei și Siberia până în nordul Americii de Nord. La un moment dat, arealul lor se extindea în sud până în statele Colorado, Indiana și Pennsylvannia.

Glutonii populează pădurile, munții sau câmpiile deschise, tundrele și taigalele. Ei își construiesc culcușuri din iarbă și frunze în peșterile sau crăpăturile de stânci, în vizuinele făcute de alte animale sau chiar sub copacii căzuți. Din când în când își construiesc vizuinele direct sub zăpadă.

Alimentația

Glutonul are o dietă care poate include orice de la ouăle de dimensiuni mici până la cerbii adulți. Glutonul este capabil să doboare la pământ o pradă de cinci ori mai mare decât el. Este dotat cu gheare foarte bine dezvoltate și pernițe digitale care-i permit să hăituiască și să trântească la pământ victima chiar și în cea mai adâncă zăpadă. În general, sunt cunoscuți ca fiind cele mai puternice mamifere raportat la mărimea lor. Unele dintre speciile care le cad pradă sunt reprezentate de reni, căprioare, oile sălbatice și elani. Glutonul poate fi foarte rapid atunci când atacă, atingând viteze de peste 48 km/h. Glutonii, ca și alte mustelide, posedă în partea posterioară a gurii un molar superior special, care este rotit la 900 sau dispus oblic, spre interiorul gurii. Această caracteristică specială le permite glutonilor să sfâșie carnea înghețată de pe pradă sau stârv și, de asemenea, să zdrobească oasele pentru a putea ajunge la măduvă.

Ocazional, glutonii ajung să se hrănească și cu materiale vegetale (fructe de pădure). Dotați cu maxilare puternice, gheare ascuțite și o piele groasă, glutonii își pot apăra „trofeele” (animalele ucise) de prădătorii mai mari sau mai numeroși.

Având în vedere că glutonii sunt atât de puternici, rapizi și agresivi, puține animale de pradă îndrăznesc să-i tulbure. Vânătorii, haitele de lupi și urșii mari sunt, în principiu, singurii care au curajul să-i înfrunte.

Reproducerea

Glutonii sunt monoestrici și fată o singură dată la fiecare doi ani. În perioada mai-august, animalele își formează perechile pentru împerechere. Aceste perechi se păstrează numai pentru câteva zile și atât masculii, cât și femelele se pot reîmperechea de câteva ori cu alți indivizi. Se crede că ovulația ar fi indusă de către actul copulator. Embrionul nu se implantează imediat, ci se pare că mai degrabă așteaptă în diapauză timp de 6 luni.

După implantarea embrionului, gestația durează numai 30-50 de zile. Femelele își construiesc vizuinele „de zăpadă” în care vor naște și-și vor crește puii. Fătările se produc, de regulă, din ianuarie până în aprilie. Femela poate da naștere la 1-6 pui per fătare, pui care pot avea tați diferiți tocmai datorită acestei diapauze. La naștere, un pui nou-născut cântărește în jur de 95 g, este acoperit de blană albicioasă (sau deschisă la culoare) și are ochii închiși.

De regulă, puii sunt alăptați pentru 8-10 săptămâni și se separă de mamă în toamnă. Ei vor atinge dimensiunile de adult abia după primul an de viață.

Glutonii sunt maturi din punct de vedere sexual în jurul vârstei de 2-3 ani. În captivitate, femelele s-au împerecheat până la vârsta de 10 ani.

Rolurile în ecosistem

Glutonii sunt deseori suspectați pentru uciderea animalelor de fermă. Mulți sunt împușcați datorită obiceiului lor de a vâna animalele care sunt capturate pentru blană. Gulo gulo a fost vânat excesiv în Scandinavia datorită presupuselor lor activități prădătoare asupra renilor domestici. Glutonul a fost considerat un adevărat dăunător pe tot cuprinsul arealului său de viață deoarece acesta vâna până și animalele care erau deja prinse în capcane pentru blana lor prețioasă și intrau în barăcile și magaziile cu provizii ale vânătorilor, mâncând și șpreind peste tot cu mirosul lui respingător. Glutonii pot deschide până și conservele cu alimente, cu ajutorul caninilor lor ascuțiți. Se spune că glutonii ar fi foarte dificil de prins; atunci când un gluton descoperă o capcană, o declanșează fie întorcând-o cu susul în jos, fie scăpând un băț în aceasta. Sunt relatate cazuri în care glutonii au târât de capcane, bineînțeles după ce le-au declanșat, și le-au îngropat adânc în zăpadă.

Glutonul a fost o sursă importantă de piei pentru industria blănurilor, dar pieile lor nu mai sunt folosite pe scară atât de largă în industria pielăriei. Blana lui este deosebit de apreciată ca și garnitură pentru glugile parkelor pe care oamenii care trăiesc în regiunea arctică le poartă, datorită proprietăților ei de a rezista la îngheț. Glutonii sunt, de asemenea, membrii importanți ai ecosistemelor în care trăiesc, ca și animale de pradă de top și necrofagi.

Starea de conservare

Glutonii se găsesc în natură în populații formate dintr-un număr relativ redus de exemplare și au dispărut din marea majoritate a arealului lor inițial existent în Statele Unite. În Scandinavia, estimările variază de la un individ per 200-500 km2. Numărul de exemplare din această specie a scăzut atât datorită prinderii lor în capcane pentru blănurile lor, cât și datorită vânării lor de către cei care consideră că glutonul ar fi un adevărat dăunător. Glutonii au fost aproape eliminați din Statele Unite și au dispărut în cea mai mare parte din sud-estul, sudul și centrul Canadei. În Europa, în prezent, această specie poate fi regăsită în anumite zone ale Scandinaviei și nordului Rusiei. IUCN consideră glutonii ca „aproape amenințați” datorită declinului populației și rarității lor.

Speranța de viață

Glutonii pot trăi până la 17 ani în captivitate, dar, în general, ei sucombă după 8-10 ani în sălbaticie.