vineri, 19 februarie 2010

Glutonul (Gulo gulo)

Glutonul, denumit și carcajou, trăiește în principal în zonele nordice izolate, de exemplu în regiunile arctice și alpine din Alaska, nordul Canadei, Siberia și Scandinavia; el este, de asemenea, originar și din Rusia și țările baltice. Glutonii, fără discuție, pot fi regăsiți și în zonele sudice îndepărtate cum ar fi Sierra Nevada, nordul Chinei și Mongolia. Poate fi întâlnit, de asemenea, într-un număr mai redus în Munții Stâncoși, deși populațiile cele mai numeroase trăiesc în Canada. Populația totală de glutoni din întreaga lume nu este cunoscută. Această specie prezintă o densitate scăzută a populației și are nevoie de un areal de viață extins. Arealul unui mascul de gluton poate fi de peste 620 km2, aproximativ cât însumează domeniile mai multor femele (cu areale de viață de circa 130-260 km2).

Glutonul este un animal retras și sperios care încearcă să evite contactul cu oamenii. Așezările umane și ratele lor de naștere relativ scăzute au dus la descreșterea populațiilor din America de Nord și în consecință, la încadrarea glutonilor ca specie rară sau vulnerabilă.

Taxonomia

Glutonul (Gulo gulo) este cea mai mare specie terestră din familia Mustelidae sau a nevăstuicilor (vidra uriașă fiind cea mai mare, per total) ce aparține genului Gulo.

Regnul: Animalia

Încrengătura: Chordata

Subîncrengătura: Vertebrata

Clasa: Mammalia

Ordinul: Carnivora

Subordinul: Caniformia

Familia: Mustelidae

Subfamilia: Mustelinae

Genul: Gulo

Specia: Gulo gulo

Glutonul este un animal frumos, rapid, silențios, mortal și hotărât să câștige întotdeauna. Deși Gulo luscus este un nume deseori utilizat pentru glutonii din America de Nord, există nenumărate dovezi că aceștia nu sunt decât o simplă subspecie a lui Gulo gulo.

Aspectul exterior și dimensiunile

Luând în considerare înfățișarea sa, glutonul amintește de un jder mai mare, cu o constituție robustă, un cap mare și lat, urechi relativ mici și rotunjite, ochi mici, o coadă scurtă și membre bine dezvoltate. Labele lor sunt dotate cu gheare lungi și ascuțite și sunt îmblănite. Maxilarele puternice și dinții lui foarte bine dezvoltați îi permit glutonului posibilitatea de a smulge carnea înghețată de pe animalele prădate sau hoituri. Glutonii își poartă capul și coada mai aplecate decât spinarea arcuită, astfel că aceștia par într-oarecare măsură cocoșați și greoi, dar cu toate acestea, ei se deplasează foarte repede atunci când este cazul. Glutonii au blana lungă și deasă, care, în general, este maron negricioasă cu câte o dungă maron mai deschis ce se întinde de-a lungul fiecărei părți a corpului de la umeri până la crupă și se unește deasupra bazei cozii. Unele exemplare au câteva pete albe pe gât.

Glutonul are un simț al mirosului și al auzului foarte bine dezvoltate, dar un văz destul de slab. Glutonii sunt extrem de puternici și de agresivi pentru mărimea lor, existând date potrivit cărora aceștia ar hăitui urși, pumele și chiar haitele de lupi pentru a le captura prăzile.

Unul dintre cele mai mari mustelide existente, glutonul are o lungime de la cap până la baza cozii de circa 65-105 cm și o coadă de 17-26 cm. Femelele sunt cu cel puțin 10% mai mici ca și lungime și de cel puțin 30% ca și greutate decât masculii. Glutonul adult cântărește între 7 și 32 kg.

Dentiția

Glutonul are maxilare puternice, iar dinții lui sunt ascuțiți și suficient de puternici încât să poată să mărunțească oasele și stârvurile înghețate. Dentiția lor este formată din 38 de dinți, cu o formulă dentară de I 3/3, C 1/1, PM 4/4 și M 1/2.

Comportamentul

Glutonii sunt în principal tereștrii și se deplasează într-un galop cu salturi lungi. Se pot cățăra în copaci cu mare viteză și sunt înotători excelenți. Glutonii galopează cu o mare rezistență, uneori deplasându-se 10-15 km fără să se odihnească, deși viteza lor de deplasare foarte probabil nu depășește 15 km/h. Ei pot acoperi până la 45 km într-o singură zi, în timp ce-și duc la îndeplinire activitățile. Arealele lor de viață pot acoperi până la 2000 km2 în iarnă. Glutonii sunt animale nocturne în mare măsură, dar ei sunt adesea activi și în timpul zilei. În zonele în care glutonii sunt activi atât ziua, cât și noaptea, cele 24 de ore ale unei zile sunt împărțite în perioade de 3-4 ore de activitate și, respectiv, de somn. Glutonii par să nu fi deranjați de prezența zăpezii și sunt activi pe tot parcursul anului, chiar și în perioadele cu climă extrem de aspră. Blana lor nu reține prea multă apă și le conferă o rezistență aparte la îngheț în mediul rece în care aceștia trăiesc.

Spre deosebire de alte mamifere carnivore, glutonii nu hibernează în timpul iernii și sunt considerați necrofagi oportuniști, deseori hrănindu-se cu diferite hoituri. Hrana poate fi depozitată pentru a putea fi consumată mai târziu, dar glutonii, pot, de asemenea, ataca în mod activ unele animale și în special, mamiferele mai mici, cum ar fi oile domestice.

Sezonul de împerechere are loc, de regulă, în lunile de vară (aprilie-august), dar implantarea efectivă a embrionului (blastocistului) în uter este amânată până la începutul iernii, astfel întârziind dezvoltarea fătului. Dacă sursele de hrană sunt insuficiente, de cele mai multe ori, femelele nu vor da naștere puilor. După ce femelele fată, ele se ascund cu puii. Mama își apără teritoriul, iar intrușii nu sunt tolerați. Acest comportament teritorial este continuat până când puii sunt pregătiți să vâneze pe cont propriu. În general, glutonii sunt solitari (excepție făcând sezonul de împerechere) și teritoriali și nu vor tolera indivizii de același sex în teritoriile lor.

Comunicarea și percepția

Teritoriile sunt marcate prin intermediul secrețiilor produse de glandele anale odorante și a urinei. De asemenea, glutonii își șpreiază capturile cu secrețiile glandelor odorante pentru a descuraja atacurile altor animale. Aceste carnivore sunt rareori „vorbărețe”, excepție făcând mormăiturile și mârâiturile reproduse atunci când sunt iritate.

Glutonii au areale mari de viață și-și apără cu înverșunare teritoriile mai mici. Reprizele de joacă au fost observate între parteneri, între frați, precum și între pui și mamele lor. De asemenea, glutonii sunt bine-cunoscuți pentru faptul că se joacă cu diferite obiecte, asemănător câinilor.

Arealul geografic și habitatul

Glutonul poate fi regăsit din nordul Europei și Siberia până în nordul Americii de Nord. La un moment dat, arealul lor se extindea în sud până în statele Colorado, Indiana și Pennsylvannia.

Glutonii populează pădurile, munții sau câmpiile deschise, tundrele și taigalele. Ei își construiesc culcușuri din iarbă și frunze în peșterile sau crăpăturile de stânci, în vizuinele făcute de alte animale sau chiar sub copacii căzuți. Din când în când își construiesc vizuinele direct sub zăpadă.

Alimentația

Glutonul are o dietă care poate include orice de la ouăle de dimensiuni mici până la cerbii adulți. Glutonul este capabil să doboare la pământ o pradă de cinci ori mai mare decât el. Este dotat cu gheare foarte bine dezvoltate și pernițe digitale care-i permit să hăituiască și să trântească la pământ victima chiar și în cea mai adâncă zăpadă. În general, sunt cunoscuți ca fiind cele mai puternice mamifere raportat la mărimea lor. Unele dintre speciile care le cad pradă sunt reprezentate de reni, căprioare, oile sălbatice și elani. Glutonul poate fi foarte rapid atunci când atacă, atingând viteze de peste 48 km/h. Glutonii, ca și alte mustelide, posedă în partea posterioară a gurii un molar superior special, care este rotit la 900 sau dispus oblic, spre interiorul gurii. Această caracteristică specială le permite glutonilor să sfâșie carnea înghețată de pe pradă sau stârv și, de asemenea, să zdrobească oasele pentru a putea ajunge la măduvă.

Ocazional, glutonii ajung să se hrănească și cu materiale vegetale (fructe de pădure). Dotați cu maxilare puternice, gheare ascuțite și o piele groasă, glutonii își pot apăra „trofeele” (animalele ucise) de prădătorii mai mari sau mai numeroși.

Având în vedere că glutonii sunt atât de puternici, rapizi și agresivi, puține animale de pradă îndrăznesc să-i tulbure. Vânătorii, haitele de lupi și urșii mari sunt, în principiu, singurii care au curajul să-i înfrunte.

Reproducerea

Glutonii sunt monoestrici și fată o singură dată la fiecare doi ani. În perioada mai-august, animalele își formează perechile pentru împerechere. Aceste perechi se păstrează numai pentru câteva zile și atât masculii, cât și femelele se pot reîmperechea de câteva ori cu alți indivizi. Se crede că ovulația ar fi indusă de către actul copulator. Embrionul nu se implantează imediat, ci se pare că mai degrabă așteaptă în diapauză timp de 6 luni.

După implantarea embrionului, gestația durează numai 30-50 de zile. Femelele își construiesc vizuinele „de zăpadă” în care vor naște și-și vor crește puii. Fătările se produc, de regulă, din ianuarie până în aprilie. Femela poate da naștere la 1-6 pui per fătare, pui care pot avea tați diferiți tocmai datorită acestei diapauze. La naștere, un pui nou-născut cântărește în jur de 95 g, este acoperit de blană albicioasă (sau deschisă la culoare) și are ochii închiși.

De regulă, puii sunt alăptați pentru 8-10 săptămâni și se separă de mamă în toamnă. Ei vor atinge dimensiunile de adult abia după primul an de viață.

Glutonii sunt maturi din punct de vedere sexual în jurul vârstei de 2-3 ani. În captivitate, femelele s-au împerecheat până la vârsta de 10 ani.

Rolurile în ecosistem

Glutonii sunt deseori suspectați pentru uciderea animalelor de fermă. Mulți sunt împușcați datorită obiceiului lor de a vâna animalele care sunt capturate pentru blană. Gulo gulo a fost vânat excesiv în Scandinavia datorită presupuselor lor activități prădătoare asupra renilor domestici. Glutonul a fost considerat un adevărat dăunător pe tot cuprinsul arealului său de viață deoarece acesta vâna până și animalele care erau deja prinse în capcane pentru blana lor prețioasă și intrau în barăcile și magaziile cu provizii ale vânătorilor, mâncând și șpreind peste tot cu mirosul lui respingător. Glutonii pot deschide până și conservele cu alimente, cu ajutorul caninilor lor ascuțiți. Se spune că glutonii ar fi foarte dificil de prins; atunci când un gluton descoperă o capcană, o declanșează fie întorcând-o cu susul în jos, fie scăpând un băț în aceasta. Sunt relatate cazuri în care glutonii au târât de capcane, bineînțeles după ce le-au declanșat, și le-au îngropat adânc în zăpadă.

Glutonul a fost o sursă importantă de piei pentru industria blănurilor, dar pieile lor nu mai sunt folosite pe scară atât de largă în industria pielăriei. Blana lui este deosebit de apreciată ca și garnitură pentru glugile parkelor pe care oamenii care trăiesc în regiunea arctică le poartă, datorită proprietăților ei de a rezista la îngheț. Glutonii sunt, de asemenea, membrii importanți ai ecosistemelor în care trăiesc, ca și animale de pradă de top și necrofagi.

Starea de conservare

Glutonii se găsesc în natură în populații formate dintr-un număr relativ redus de exemplare și au dispărut din marea majoritate a arealului lor inițial existent în Statele Unite. În Scandinavia, estimările variază de la un individ per 200-500 km2. Numărul de exemplare din această specie a scăzut atât datorită prinderii lor în capcane pentru blănurile lor, cât și datorită vânării lor de către cei care consideră că glutonul ar fi un adevărat dăunător. Glutonii au fost aproape eliminați din Statele Unite și au dispărut în cea mai mare parte din sud-estul, sudul și centrul Canadei. În Europa, în prezent, această specie poate fi regăsită în anumite zone ale Scandinaviei și nordului Rusiei. IUCN consideră glutonii ca „aproape amenințați” datorită declinului populației și rarității lor.

Speranța de viață

Glutonii pot trăi până la 17 ani în captivitate, dar, în general, ei sucombă după 8-10 ani în sălbaticie.